duminică, 7 iunie 2020

Furtuni nr.6 (Storms no. 6)



-          Can we kiss forever?

-          We already did. We kissed forever long time ago.


În miez de noapte, câteodată, îmi număr anii. Realizez cum mi-am prăpădit tinerețea în locul în care îmi plimbam cu atâta ușurință încrederea prin brațele unora, lovită de pretutindeni, doar pentru că eu voiam să cresc mare. Pe atunci zilele treceau altfel, fără să le simt, săptămâni cu un soare ce se arăta prea greu, urmate de luni reci și ani pierduți. Nu simțeam altceva pe piele decât ploi lungi, frig și o oarecare dorință de a mă nimici sub greutatea propriilor vise.

Acum, înainte de a adăuga un altul, număr anii în care am purtat ploaia cu mine, inconștientă, lăsând-o să facă dezordine în mine la fiecare pas. Mă găseam într-o furtună continuă, lipită de un geam zoios, uimită de propria viață, încercând să-mi neg reflexia.

Cumva, de aici, acea furtună pare atât de departe.

Azi nu mai bag de seamă când uneori plouă, nu mă mai găsesc fugind ca un maniac în mijlocul săgeților ei de apă rece ca ea să mă facă una ca ea. Am uitat cum e să te lași pătruns de ploaie în drumul tău spre ceva mai bun decât o șosea aglomerată parcă fără sfârșit. Nu mai port oceanul sub pleoape după ce o lăsam să mă pătrundă, să mă spulbere, nu o mai târâi după mine.

Undeva departe știu că ea încă își clatină neființa zgomotos, bătând la mai multe geamuri, așa cum făcea mereu. Torturează alte suflete, le cheamă la ea, le promite căldură, le deschide geamurile ca apoi să le lovească cu putere, lăsându-le reci.

La fereastra mea nu mai lovește. Nu mă mai cheamă la ea, nu mă mai tulbură, nu îmi mai umple ființa cu nenumărate regrete sau fantezii. Nu îmi mai folosește trupul, ca apoi să îl arunce în drum ud și rece ca pe o umbrelă ruptă. Nu mai are nevoie de mine, la fel cum nici eu nu mai am nevoie de ea. Fiecare își vede de propria realitate, fiecare își continuă drumul așa cum ar fi trebuit să fii făcut încă de la  început. Rar o mai aud cum cântă dincolo de geam, oarecum blând, ca apoi să dispară ca și cum nu a existat vreodată. Un oarecare fior mă trece, apoi o uit din nou. Și e bine! Suntem în două locuri diferite, așa cum mereu am fost. Noi nu trebuia veci să ne intersectăm. Eu nu sunt apă de ploaie, sunt mult mai mult. Sunt cea a cărui palmă mică încape cu ușurință într-o alta suficient de puternică ca să o poarte pretutindeni.

Nu îmi mai pasă de acele săruturi murdare, nici de acele fulgere și tunete ce se nășteau între noi... Nu mai condamn timpul spunând că nu a fost niciodată de partea noastră, pentru că noi ne-am consumat veșnicia prea rapid. 

Acum îmi petrec timpul mai mult sub așternuturi, mă înghemuiesc și îmi caut căldura lângă un alt suflet, deloc tulburat, simplu, la fel ca mine. Aici mă găsesc trăind cu adevărat, trezindu-mă zâmbind și adormind cu aceleași zâmbet, cu același suflet identic parcă cu al meu. Și nu îmi mai este frig.

Cu toate astea, prefer să cred că uneori îi lipsesc ploii. Îi apar în vise, rar, dar sunt acolo. Și doar atunci ea le vorbește unora despre mine, despre o fată ce s-a pierdut pentru un timp în a sa furtună, cea ce a iubit-o poate cu prea multă ușurință. Prefer să cred că undeva există cântece despre mine, un oarecare vânt suav, o aromă pământie, o piele mânjită ce m-ar putea trăda și ar spune lumii că am fost acolo, lângă o ploaie rebelă nicidecum a mea. Prefer să cred că în tinerețea mea aproape uitată tot ce am simțit, tot ce am făcut, tot ce am șoptit atunci, cândva, demult, nu a fost în zadar.

Închid ochii. O uit din nou...Nu o mai aud, nu o mai caut. Și e bine! Rămâi cu bine, rămâi fără mine.







- English version -

 Storms no.6

-          Can we kiss forever?

-          We already did. We kissed forever long time ago.




In the middle of the night, sometimes, I count my years. I realize how I ruined my youth in the place where I would so easily walk my confidence through the arms of some, hit by everywhere, just because I wanted to grow up. Back then the days passed differently, I did not feel them, weeks with a sun that hardly showed itself, followed by cold months and lost years. I felt nothing on my skin but long rains, coldness and a certain desire to destroy myself under the weight of my own dreams.

Now, before I add another, I count the years I carried the rain with me, unconscious, letting it mess me up at every step. I was in a continuous storm, glued to a filthy window, amazed by my own life, trying to deny my reflection.

Somehow, from here, that storm seems so far away.

Today I don't even notice when sometimes it rains, I don't find myself running like a maniac in the middle of its cold-water arrows so that I will become like her. I forgot what it's like to let the rain get in your way to something better than a seemingly endless crowded road. I no longer carry the ocean under my eyelids after I let the rain penetrate me, scattering me, I no longer drag it after me.

Somewhere far away I know that the rain is still shaking its non-existent being, knocking on several windows, as she always did. She tortures other souls, calls them to her, promises them warmth, opens their windows and then hits them hard, leaving them cold.

At my window she doesn't knock anymore. She no longer calls me, no longer disturbs me, no longer fills my being with innumerable regrets or fantasies. She doesn't use my body anymore, only to throw it wet and cold on the road like a broken umbrella. She doesn't need me anymore, just like I don't need her as well. Each of us sees their own reality, each of us continues their paths as it should have been done from the beginning. I rarely hear her sing beyond the window, somewhat softly, only to disappear as if she never existed. A shiver runs through me, then I forget her again. And this is good! We are in two different places, as we always have been. We never had to cross paths. I am not rainwater, I am so much more. I'm the one whose small palm easily fits into another, strong enough to be worn everywhere.

I don't care anymore about those dirty kisses, or those lightnings and thunders that were born between us ... I don't condemn time anymore by saying that it was never on our side, because we consumed our eternity far too quickly.

Now I spend more time under the sheets, I squat, looking for warmth next to another soul, not at all disturbed, simple, just like me. Here I find myself really living, waking up smiling and falling asleep with the same smile, with the same soul, identical to mine. And I'm not cold anymore.

However, I prefer to believe that sometimes the rain misses me. That I appear in her dreams, rarely, but I am there. And only then she talks to some about me, about a girl who got lost for a while in her storm, the one who loved her maybe too easily. I prefer to believe that somewhere there are songs about me, a gentle wind, an earthy aroma, a stained skin that could betray me and tell the world that I was there, next to a rebellious rain by no means mine. I prefer to believe that in my almost lost youth everything I felt, everything I did, everything I whispered then, once, a long time ago, was not in vain.

I close my eyes. I forget her again... I don't hear her, I don't look for her. And it's good! Stay well, stay without me.

vineri, 2 noiembrie 2018

Bula de săpun (English Below)

„ Câteodată trebuie tu să tai cordonul ombilical. Nu pentru că ai fi un copil rău, ci pentru că adultul de astăzi are nevoie de asta.” dr. I. L.


Îmi târâi picioarele încă o dată... Nu știu de câte ori am fost aici, dar tot nu pot învăța drumul. E un întreg labirint, cu un culoar mare, cu uși închise pe ambele părți, identice. Nu văd ce scrie pe uși, mergem parcă prea repede, deși eu simt că stau pe loc și totul trece pe lângă mine.

Derutată încerc să-mi număr pașii, cinci, șase, încerc să-i spun ceva în timp ce ne îndreptăm spre fotoliul ăla inconfortabil ce domină întreaga cameră. E atât de ciudat să mergem atâta drum fără să ne spunem nimic, fără să zâmbim, fără să vorbim măcar despre vreme, și totuși pe el pare că nu-l deranjează că nu spunem nimic.

Nu mă pot uita spre el, nu, nu îndrăznesc, mi-e teamă de ce aș putea găsi pe chipul lui. Ar fi vreun zâmbet lipit inestetic pe fața lui, poate ar fi exasperare, dezinteres sau poate, cum face asta de atâta timp, a devenit imun acestui coridor al tăcerii.

Nu știu ce aș putea să-i spun astăzi... M-am gândit mult cu o seară înainte despre ce am putea vorbi. Mereu o fac. Mă doare mintea.

Totul începe după ce ne spunem „Bună ziua!”, ne zâmbim stângaci, apoi îmi arată drumul, de parcă ar fi prima dată când aș fi acolo. Nu mă opun micii noastre tradiții, nu cred că ar avea vreun sens să spun asta acum, după atâta timp, dar aș fi preferat să aștept chiar acolo în fața apartamentului, să îmi înfig degetul în butonul soneriei dinafara ușii și să aștept ca el să deschidă. Același zâmbet prefăcut, aceeași strângere de mână, aceeași voce... Crede-mă, așa s-ar mai reduce jena dintre amândoi.

Aici mă simt de parcă aș fi o stană de piatră, iar el mă rostogolește pe toate părțile, încearcă să mă crape, de parcă aș știi o mulțime de lucruri, de parcă am ceva ascuns în mine, de parcă mint. E nevoie doar să mă privească cu adevărat și ar vedea că nu sunt bine, dar el nu știe să privească adultul ce sunt astăzi. El vrea să îmi scutur armura și să vorbesc. Nu pot. E greu...

E al naibii de greu să vorbesc când găsesc un nod în gât și lacrimile apar la unison. Mă simt infimă, speriată, dispensabilă, dar el stă acolo, vizavi de mine, picior peste picior, verigheta pe deget, ochelarii pe nas și o minte ce niciodată nu și-a găsit cuvintele potrivite.

Mă găsesc comparând pereții cu aceeași pereți albi pe care i-am văzut anul trecut. Nu știu de ce, dar astăzi îi văd mai mici, îi simt cum se aproprie de noi, vor să ne acopere, vor să ne păstreze secretele în ei, vor să ne sfârșească.

El se uită lung la mine... Îmi toarnă apă în paharul de plastic, îl așază în fața mea și așteaptă să-l iau. Așteaptă ca să vorbesc. Așa e după ce te-ai oprit să vorbești cu lumea de lucrurile importante, nu mai știi ce e într-adevăr valoros în viață, nu mai știi din ce anume te compui tu însuți.

Beau o singură gură de apă. Las paharul pe masă, lângă pachetul de șervețele, împingându-l ușor, departe de mine. Tremur... Nu îmi place că sunt aici. Brațele, corpul, mintea se agită spasmodic. Dacă mă va răni din nou?

Își potrivește glasul, tușind. Eu...tremur. Realizez că sunt singură, în fața lui din nou. Ca un val imens cuvintele lui se înalță peste mine... Mi-e greu să respir, mi-e greu să mă opresc din tremurat. El nu observă, niciodată nu a văzut ce efect are asupra mea.

Pentru o clipă închid ochii. Mă văd din nou copil, mă văd fugind și trăind fericit într-o bulă de săpun. Îmi văd și iubesc familia, deși îmi necăjesc sora ori de câte ori pot. Vorbesc, glumesc și râd cu gura până la urechi. Aștept nerăbdătoare farfuria cu mâncarea mea favorită, când mama se răzimă lângă cratiță, ne servește pe rând, ca apoi să mănânce departe de noi.

Eu stau cuminte lângă tata. El e eroul meu ce mă protejează cu mâna lui grea de toți monștrii de sub pat. Când mă cheamă, sunt acolo. Fug și chiui de bucurie când vine de la muncă. Îmbrățișez și dau pupici celui ce în clipa următoare știu că va distruge tot... și va începe cu mine.

Știu povestea, nu o pot uita... Omul ăsta, om bun, a devenit altfel de când am avut 8 ani. E păros, înalt, slab, dar mintea lui e ageră. Mâinile lui sunt adesea încleștate în pumni, căci el a uitat cum să mângâie. Mustața lui se umple de salivă când începe să se precipite, de aruncă cuvinte grele ce cântăresc o tonă deasupra capului meu. El răcnește în fața noastră, ne înspăimântă, ne preface în nimic. El are control asupra noastră, ne oprește electricitatea și ne trimite la pat, ne oprește râsetele și ne pune să ne facem curat, ne oprește iubirea mamei, amenințând că o va ucide chiar în fața noastră.

Acolo, bula mea de săpun s-a spart. Acolo, când el a tăiat hainele mamei mele și, ținând cuțitul sub barba ei, a continuat să urle. Acolo, eram incapabilă să înțeleg de ce mama plânge, de ce e ținută atât de grotesc pe peretele alb, de ce ea se uită atât de blând spre mine.

Tremur, ca un ecoul cuvintele ei apar mereu în mine. Ucide-mă, i-a spus, dar ai grijă de ele.

Tremur, îmi văd micul corp în ochii ei mari și plânși... Plâng lângă sora mea, iar mama e tot ce pot rosti. 

Tremur, el e în fața mea acum. Același om, aceeași nărav, la fel și astăzi, și mâine, ca atunci. Ne rănește iar și iar, iar noi... Noi fugim în orice altă parte decât să ne întoarcem acasă. Ne-am uitat rădăcinile, uităm să sunăm, ignorăm mesaje, ignorăm trecutul și, totuși, el de nicăieri reapare... Ne distruge viața zilnic, ne îngroapă în rușine, ne trântește la pământ ca în copilărie pentru că el e părinte, el are putere, iar noi suntem nimic.

El vorbește. Vorbește singur. Vorbește că e singur... Mult vorbește despre asta. Eu tac. Nu se uită la ceas, nu se uită la data din calendar. Nu are habar decât de dânsul. Și totuși lui nu-i pare rău. Nu regretă ceea ce a făcut, ce face, mereu are o justificare.

Noi nu înțelegem. Noi suntem cele ce au fugit, cele ce nu vor să se întoarcă acasă decât pentru câteva ore, apoi plecăm din nou...

...Căci mâna lui e grea. Mi-a strâns-o tare pe a mea înainte să dau să ies afară din apartament. Am poezia învățată cu ceea ce trebuie să zic și cât pot să stau. El vine după mine pe același coridor lung, aceleași uși fără nume, identice. Mereu mă petrece până la ușa principală. Din instinct îmi întorc obrazul ca el să-și poposească temporar buzele aspre, când el îmi spune „Ne vedem curând!”, zâmbind ciudat cu toți dinții. Eu dau din cap...Mă arde obrazul unde m-a sărutat...

Pășesc grăbită dincolo de intrarea în bloc. Mă dor toți anii ăștia în care am sperat că se va schimba. Măresc pasul de parcă m-ar urmări cineva. Mă doare sufletul, pentru că nu pot să-i spun că nu îl voi mai revedea. Dar mă trezesc că fug din nou cât mai departe de tot, bolnavă într-o altă bulă de săpun...




The soap bubble 

"Sometimes you have to cut the umbilical cord. Not because you are a bad child, but because the adult of today needs it. "Dr. I. L.


I'm dragging my legs once more ... I do not know how many times I've been here, but I still can not learn the way. It's a whole labyrinth, with a large aisle, with doors on both sides, identical. I do not see what its written on the doors, we're going too fast, though I feel like am standing and everything is passing me.

I'm trying to count my steps, five, six, I'm trying to tell him something while we're heading for that uncomfortable armchair that dominates the whole room. It is so weird to go so far without speaking, without smiling, not even talking about the weather, yet it seems that he is not bother by us not saying anything all this time.

I can not look at him, no, I do not dare, I'm afraid of what I could find on his face. There could be an unassailable smile stuck on his face, maybe he could be exasperated, disinterested, or perhaps, since he has done this for such a long time, he became immune to this corridor of silence.


I do not know what I can say to him today ... I thought a lot last night about what we could talk. I always do. It hurts my mind. He doesn't know. He doesn't care.

It all starts after we say "Hello," we smile awkwardly, then he shows me the way, as if it is the first time I was there. I do not object to this little and strange tradition, I do not think it would make sense to say anything about this now, after so much time, but I would have rather waited right there in front of the apartment, stacking my finger into the doorbell knob and wait for him to open. The same false smiles, the same handshake, the same voice ... Believe me, it would significantly reduce this embarrassment of both of us.

Here I feel like I'm a rock, and he rolling me all over, trying to crack me, like I know a lot of things, like I have something hidden inside me, like I'm lying. He just needs to really look at me and see I'm not ok, but he does not know how to look at the adult I am today. He wants to shake my armor and make me talk. I can not. It is difficult...

It's damn hard to talk when I find a knot in my throat and the tears can come right after. I feel frightened, scared, dispensable, but he stands there, opposite me, legs crossed, wedding ring on his finger, glasses on his nose, and a mind that has never found the right words to talk to me.

I find myself comparing the walls with the same white walls that I saw last year. I do not know why, but today I see them smaller, I feel how they approach us, they want to cover us, they want to keep our secrets inside them, they want us to end.

He stares at me for a long time ... He pours water in a plastic glass, puts it in front of me and waits for me to take it. He is waiting for me to talk. That's how it is when you stop talking to the world about important things, you do not know what's really valuable in life, you do not know exactly what made you as you are.

I drink a single mouth of water. I put then the glass on the table, next to the napkins, pushing them slightly away from me. I am trembling ... I do not like being here. The arms, body, mind are shaking me spasmodically. What if he will hurt me again?

He fits its voice, coughing. I ... tremble. I realize I'm alone in front of him again. As a huge wave his words rise over me ... It's hard to breathe, it's hard to stop from shaking. He does not notice, he never saw what effect he has over me.

For a moment I close my eyes. I see me as a child again, I see myself running and living happily in a soap bubble. I see and love my family, even though I am bothering my sister whenever I can. I'm talking, joking, and laughing with my lips to my ears. I look forward to my favorite dish with my favorite food, when my mom is next to the saucepan, serves us in turn, then she goes to eat away from us. I never question that.

I stand by my dad. He's my hero that protects me with his hard hand from all the monsters that are under my bed. When he calls me, I'm there. I run with joy towards him when he comes from work. I hug and give kisses to this person who I know now he will destroy everything ... and he will start with me.

I know the story, I can not forget it ... This man, this good man, started to be different when I was 8 years old. He's hairy, tall, thin, but his mind is agile. His hands are often clenched in fists, for he has forgotten how to comfort others. His mustache is filled with saliva when he begins to precipitate himself, to throw heavy words that weigh a ton over my head. He roars in front of us, frightens us, transforms us into nothing. He has control over us, stops our electricity, sends us to bed, stops our laughter, and puts us do chores, stops the love of our mother, threatening to kill her right in front of us.

That's where my soap bubble broke. There, when he cut off my mother's clothes, and holding the knife under her jaw, he continued to scream. There, I was incapable of understanding why my mother was crying, why she was so grotesquely spread on the white wall, why she looked so gently towards me.

I tremble, like an echo her words always appear inside me. Kill me, she told him, but take care of girls.

I  tremble, I see my little body trapped in her big and crying eyes ... I cry beside my sister and Mommy is all I can say.

I'm trembling, he's in front of me now. The same man, with the same sorrow, he is the same person today, and tomorrow, like then. He hurts us again and again, and we ... We run to any other place than returning back home. We have forgotten our roots, we forget to call, we ignore messages, we ignore the past, and yet he is reappearing from nowhere ... He destroys our daily lives, bury us in shame, sinks us as if we were children still because he is a parent, he has power and we are nothing.

He speaks. Speaks alone. Talks about being alone ... He talks a lot about it. I am silent.

He does not look at the clock, he does not look at the calendar date. He knows nothing else, it is only about him. And yet he's not sorry. He does not regret what he did, and what he does, he always has a justification.
We do not understand. We are the ones who have fled, those who do not want to return back home only for a few hours, then we disappear again ...

... Because his hand is heavy. The same hand fasten my own hand so hard, just before I manage to get out of the apartment. I always have a story prepared from home with what I have to say and how long I can stay there with him. But he follows me, on the same long corridor with the same unnamed, identical doors. We always go together to the main door. I instinctively turn my cheek for him to temporarily squeeze his harsh lips over it when he tells me, "See you soon!", smiling strangely with all his teeth. I nod ...

My cheek burns where he kissed me ... I hurry up beyond the block entrance. I miss all the years that I hoped he would change. I'm stepping up as if somebody is following me. It hurts my soul, because I can not tell him I will not see him ever again. And I wake up running as far away as possible from him, sick in another soap bubble...



marți, 18 septembrie 2018

În caz că te întrebi ce mai fac III (English version below)



”Dacă tot vrei să salvezi pe cineva, salvează-te pe tine...” - U. L.





Sunt aici, departe de locul ce l-am numit cândva acasă. Îmi ignor încă o dată tristețea ce s-a aglomerat sub piele după ani lungi și zile scurte fără soare...și spunând asta trebuie să îmi cuprind din nou trupul în brațe să verific ființa cu fruntea febrilă, ochii obosiți și buzele uscate. Îmi spun că oarecum sunt bine, iar o parte din mine chiar crede asta. Fericirea mea mereu a fost de scurtă durată, alungindu-mi ușor buzele pe față, ca apoi să se piardă printre nimicurile ce îmi definesc persoana.


Îmi ating fața sumbră și obrajii rujați de vântul rece de septembrie. O uscăciune îmi întâlnește buricul degetelor, iar dedesubt riduri cresc de nicăieri, fac parte din mine, se adâncesc în piele și decid să rămână acolo. Sunt prea tânără să mă simt atât de bătrână, și totuși...


Nu demult mi s-a rupt efectiv inima în mine. Am simt-o cum mai întâi s-a fisurat, cum la fiecare cuvânt pe care reușeam să îl elimin de pe țeava gâtului se crăpa din ce în ce mai tare, ca apoi să simt cum se destramă bucată cu bucată, în timp ce mă luptam cu mine însumi ca să închid ușa grea în urma lui, lăsându-mă nu doar fără aer, fără speranțe, dar și fără viitor. În spatele ușii, prin vânt și ploaie, împins de indiferența pe care i-am arătat-o, a plecat el la fel de bolnav, de dependent și singur ca un om rup, însă fără să înțeleagă de ce.


De cealaltă parte a ușii un întuneric familiar și cald îmi cuprinde noapte de noapte corpul frânt. E singurul ce se așază lângă mine în pat, nu mă judecă, nu îmi vorbește înapoi, nu mă critică. El e singurul ce înțelege. Lui îi spun cât de mult simt că m-am schimbat, îi spun ce am ajuns să urăsc. Sunt furioasă că sunt din nou pe drumuri, fără țel. Nu mă mai recunosc, nu știu ce să fac sau în ce parte să o iau. Odată cu el, mi-am pierdut casa ce am construit-o în brațele lui. Dar cel mai mult urăsc că toți îmi spun că trebuie să trec peste, deși nu știu cum aș putea să fac asta. Nu acum, nu după atâta timp, când mă privesc și văd că sunt și eu un om rupt, la fel ca și el. Ce am făcut?


Dincolo de piept, ceva mă reține să respir, mă apasă către pământ pe zi ce trece. În locul inimii un strigăt de durere s-a format, se leagănă într-un du-te vin-o furtunos în cutia toracică, iar eu nu pot să-i dau drumul. E singura dovadă că toți acești ani nu au fost un vis. Îmi deschid gura uscată ca pe niște obloane ruginite și vechi, însă durerea nu iasă, iar în spatele ei ploaia foșnește din nou, o armată dezorientată de stropi se încâlcește sub bărbie, inundându-mi în urma ei ochii.


Te întrebi ce mai fac... acum?! Trăiesc. Umblu pe străzi. Sper încă o dată. Însă, de data asta, aleg să mă salvez pe mine. Construiesc acasă în mine.




luni, 26 martie 2018

Eu te aud. Doamne și cum te aud...

„Sam Winchester: I'm sorry, I am, but life doesn't turn out the way you thought it would when you were 14 years old. We were never gonna be normal, we were never gonna get away. Grow up. Young Sam: Maybe you're right. Maybe there's, no escape. After all, how can you run from what's inside you? ” Supernatural  


Cândva de mult, ceva a început să se ruptă în mine. Cumva, o tristețe nemăsurată a intrat în mine și-a început să mă frământe pe zi ce trece tot mai mult. De atunci au trecut multe zile, chiar ani, ca după toate, să-mi găsesc oasele rupte și sufletul secătuit, aproape desprinzându-se de mine ca o piele arsă.

Dorm sub o ploaie constantă de gânduri, captiv între pereții minții mele, deformând prezentul în fel și chip. Când mi-l cuprind în palme, capul îmi cântărește mai mult decât un munte, copleșit de ceea ce trebuie să fac și ceea ce ar trebui să fiu. Noptea aud cum îmi repetă să-mi spânzur gâtul, alternând între ignorare și nebunie, ca să mă sfârșesc, dar asta ar fi mult prea ușor. Ziua vrea să mă arunc în mări de necunoscuți, să îi despart în valuri, condamnându-i să rămână și ei singuri așa cum sunt eu.

Încordat regăsesc un eu ciudat, nedefinit și cenușiu, în afara oricărui anotimp, incompatibil cu ceea ce am sculptat în toiul copilăriei. Cu ochii încărcați mă văd cum mă pierd, vocea îmi tremură, cum totul tremură în jur căzând undeva în interiorul meu. Mă zguduie viața, iar eu mă închid precum o floare în lipsa soarelui. Cred că azi e ziua în care mi-am ucis sufletul. Mi-am lăsat mâna să poposească provizoriu pe piept și m-am trezit mânjit în negru. E o înmormântare în mine la care eu nici măcar nu am fost invitat.

Călătoresc cu gândul înapoi. Pășesc pe străzi lungi și încurcate pentru a mă căuta printre mulțimi de oameni preocupați de furtuni sporadice și afrodite trecătoare. Mișcări lugubre mi-ar face sângele să fiarbă din nou. Am iarăși 20 de ani, sunt murdar de naivitate și cred că știu să iubesc.
Lovesc cu pumnii în uși închise, în spatele căroara credeam că o să fiu. Mă cuprinde un amestec de stări ce nu m-a părăsit de când mi-am adăpostit pentru prima dată capul între o pereche de picioare goale și, aproape frânt, m-am împins ultima dată pentru a gusta mizeria unui alt trup, indiferent, independent, care și astăzi reușeste să mă tortureze, latent.

Mă aflu printre cearceafuri ce de mult au uitat să fie schimbate, mă ridic doar pentru a fi răpus de un miros de piele fină, fire străine de păr agățându-se de mine în spatele cărora cineva se uită cu poftă înspre mine. Eu te aud. Doamne și cum te aud. Îți aud cuvintele dulci din acele propoziții lungi ce niciodată nu mi-au provocat vreun interes. Chiar și liniile buzelor le aud cum se alungesc pe față, iar tu te avânți înspre mine să te sărut din nou. Și genele ți le aud cum se unesc ușor când inconștient îți închizi ochii. Aud degetele noastre cum se caută în întuneric și, când se găsesc, ceva, undeva, se rupe. Aud cum mă împingi în perete, iar eu îmi pierd balansul căzând înspre tine. Mă pierd din nou, mă las dominat și în același timp caut să domin un trup sclav impulsurilor. Mă aud pe mine. Doamne și cum mă aud. Mă aud râzând, iar vocea îmi tresară în note stranii. Îmi aud inima cum zbiară de fericire și mintea cum pictează acel moment să dureze pentru eternitate.

...Și pe atunci mă pierdeam, însă nu singur, ci altfel. În acele momente aveam cine să mă cuprindă în interiorul lui în caz că voiam să mă îngrop. Dar nu...eu m-am săturat să tot ating trupuri, piepturi, inimi, eu mereu am dorit ceva mai mult... altceva. Nu am știut atunci că m-am legat pe vecie de himere groaznice și regrete ce te rod pe zi ce trece tot mai mult.

Altceva decât propria mizerie nu mai e mine. Am ridicat înalte ziduri unde, cândva, puteau traversa ușor cei ce voiau să-mi cucerească trupul învins, strecurându-și degetele reci pe sub hainele mele.

Aici, în liniște, așteaptă un nebun inundat de propriul plâns când cuvintele îi sunt mult mai puternice decât sinele. Ochii mari privesc către fantasma celui ce cândva am fost, care acum se risipește și ea haotic, odată cu restul ce mă înconjoară. Îmi simt degetele cum își înfing unghiile în pielea ce mă conține, e ca și cum mi-ar spune că vor să rămână acolo, o îmbrățișare permanentă ce nu mă va lăsa să mă scurg peste tăcerea ce mă acoperă.

Mă uit îndelung la mine...îmi urnesc puțin buza către stânga și înapoi spre dreapta, de parcă așa aș putea șterge orice urmă de alte buze ce s-au odihnit vreodată peste ale mele, apoi, ducând mâna către haină, îmi scot o ultimă ţigară. Azi chiar mi-am ucis sufletul...

joi, 31 august 2017

Și nici urmă de mine ...


”Nimeni nu mai judecă. Toată lumea vrea, arde sau consumă ce mai are de consumat” - Tudor Chirilă


În fiecare zi cel mai dificil lucru pe care trebuie să fac e să alung întunericul ce mă acoperă, împingând pleoapele greoaie ca pe niște obloane ruginite, doar ca să descopăr lumii o pereche de ochi căprui de mult obosiți şi fără speranță.

Bezna ce mă împiedică să mă ridic mă țintuiește în pat, mă pătrunde și mă umple, apăsându-mă dur în saltea. Corpul îmi este țeapăn, oasele pocnesc la orice mișcare, iar mușchii sleiți zbieră de durere. Nici urmă de mine, când mă descopăr uscat de viață. Involuntar, îmi mișc în sus și în jos pieptul, fără a spune nimănui nimic.

Fiecare zi e la fel. Mă trezesc târziu, prea târziu pentru a trăi măcar pentru o clipă. Încerc să scap dintre brațele ceasului, să caut o urmă de soare, dar în schimb sfârșesc prin a mă ucide,  înfingând cuțitul adânc în pleoape, ignorând viața. Bucăți din mine se desprind de suflet,  sfârșind în fum, alcool și nimic.

Deficient, mă pierd visând, obosit până în măduva oaselor de orice altă activitate. E un iad personalizat, unde timpul e fără valoare, iar eu îmi car sufletul sub papuci, cu pioarele reci și un piept apăsat de secrete.
Îmi pierd capul, se scurge printre degetele mele ca nisipul măcinat de atâtea gânduri de sinucidere.

Tărâmul pe care îl stăpânesc începe la un capăt al patului și se termină la celălalt capăt. Marea e o plapumă uriașă ce se aruncă peste mine în valuri, deformând trupul-mi muribund. Cearceaful e plin de cute, nisip format din grăunțe de biscuiți vechi,ciocolată și semințe, mâncate pe ascuns după o anumită nocivă oră despre care toți mă avertizează să fug din bucătărie. Atent am măsurat distanța, suficient de mare pentru a mă găsi cu o burtă drăgălașă rău, pe care o pipăi din când în când de parcă aștept un copil ce nu vrea să se nască.

Dincolo de cavoul meu e un gol fără sfârșit ce a devenit o prezență constantă, încât pare mult mai uman să îi umplu formele cu amintiri aleatorii ale fostelor iubiri. Ciudat cum s-au terminat toate, iar în spatele lor a răsarit un câmp plin cu floricele de semne de întrebare pe care-l întrețin mândru seară de seară. Ocupat cu astfel de îndeletniciri, am timp să fiu trist cu mine însumi mai mereu.

Într-o astfel de letargie, am început să uit. Să uit ce am fost înainte, să îmi uit chiar numele și familia. Cum eram, cine eram și ce obișnuiam să fac... nici urmă de mine. Am îmbibat atâta ploaie încât mi s-a decolorat personalitatea şi, fără să vreau, m-am trezit cotrobăind printre lăzi de lămâi putrezite.
Mi-e dor, mi-e dor nespus de mine.

miercuri, 1 iunie 2016

Furtuni nr.5 - Miroase a apă din cer


„Cât de departe sunt de locul în care totul s-a schimbat.”


A trecut ceva vreme de când lăsam ploaia să se adăpostească în mine, cu trupul ei gol și înfrigurat, cu toate crengile rupte, cu noroi pe bocancii vechi și un chip ce astăzi stă să-mi dispară din minte.

Mă găseam adesea singur în mijlocul lumii, lovit din toate părțile de săgeți de apă rece, dar o auzeam venind, trăgând cu greu aerul dimprejur, expirând puternic în părul meu și atunci o chemam să vină la mine, să se apropie și mai mult, să se ridice, să mă pătrundă prin haine, prin pori, în suflet. Voiam să mă despice, să fie potop în mine, să mă nenorocească devenind lichid ca ea, găsindu-mi sfârșitul sub greutatea mirosului de apă din cer.

Îmi amintesc furtuna ce se năștea între noi, o lungă și voluptoasă visare de îndată ce mintea mea reușea să-i descifreze cântecul răgușit printre arbori decolorați de sezoane și cearceafuri de nori, umezeala contopirii noastre și gustul atingerilor haotice pe buze uscate neuzate în convorbiri inutile, vântul ei ce îmi intra prin urechi, adunându-mi toate gândurile ca pe niște pungi transparente pentru a le spânzura undeva prea sus ca să le mai pot recupera.

Schimbam lumina zilei pe un întuneric cu fulgere violente pentru a vedea muzele creând valuri de culori. Ne legănam împreună, în preajma ei eu fiind necenzurat, comod, neîncercând să fiu bun. Consumam alb în întuneric, ardeam în roșu rațiunea și fumam verdele cuvintelor uitate din proporții.

Ea făcea parte din intensitatea mea, iar eu o alimentam revărsându-mă de fiecare dată. Din mine curgea apă în interiorul ei stricat, îi ofeream ploii o ploaie a mea, stătută și putrezită, căci mă consideram demult desprins de viață și de tot ce ar fi putut să mă salveze de la nimicire.

Curând urma să-mi ucid la rândul meu și sufletul, ca mulți alți idioți ce și-au luat ploaia în brațe, vomitând curcubeie. Ascuns de lume, ținându-mă de mână cu ploaia în tangoul nostru înspre distrugere, mi-am îndeplinit drama adolescentină de a deveni salvatorul nimănui. Pe atunci îmi suna al naibii de atrăgător să descopăr trupuri de ploi, nor cu nor, să le caut fisurile și să le umplu cu bucăți din mine, de parcă acesta mi-ar fi fost destinul. Mi-am rupt straturi de epidermă, încontinuu...zi de zi, lângă ea, devenind apă de ploaie.

O lungă perioadă din viața mea, am purtat-o înfășurată în jurul piciorului meu, târînd-o peste tot, iar în orice zi cu soare refuzam să mai văd altceva. Din globuri mici de ploaie agățate de tivul pantalonilor, m-am găsit trăgând după mine un ocean de tristețe. Îmi făcea rău fluiditatea ei, căci eu, când m-am îmbarcat, nu știam că aveam rău de mare.Mi se aburea privirea imediat ce mă înduplecam de fragilitatea ei și o lăsam să se așeze în apele mele.

A trecut mult până a trosnit un nor undeva în cerul negru adăpostit în craniul meu, ca apoi nervuri luminate să dea de gol densitatea şi o ploaie rece a început să curgă chiar din ochii mei. Mă părăsea ploaia sau eu o părăseam pe ea, nu știu.

Mi-am frecat ochii și buzele de mâneci în speranța că voi putea șterge urmele tristeții în care m-am lăsat să cresc de o bună bucată de vreme. Nicio culoare, nici măcar una. Mi-am prins nasul între degete, îndepărtând firicelele de muci îngheţaţi, și m-am decis să nu-mi mai permit să-i adulmec mirosul pământiu.

Fără umbrelă și, cu siguranță, fără să vreau, m-am găsit luat într-un vals sacadat cu timpul. M-am trezit în vârstă, pustiit, tulburat de atâta viață. În loc de apă, am o cutie cu firimituri de timp. Fiecare grăunte mi se strecoară printre degete mele și mă văd deja obosit, fără să realizez unde a apucat să cadă bucățica.

Nu, nu mai am timp de ploaie... Ar fi mult mai ușor dacă nu aș auzi-o uneori lovind în geam, căci mă înfioară. Reușește să mă răscolească, deși nu mai sunt în atingerea ei. Sunt sub capacul clepsidrei ... Sticla geme, vântul mușcă din piatră, iar eu încerc să dau uitării la tot ce am crezut că am simțit vreodată pentru ceva neomenesc, încerc să-mi sădesc grăunțele în amintiri și regrete ce mă vor bântui poate mai curând decât aș crede.

În locul săruturilor noastre se ridică liniștea, iar ea mă cuprinde acum de gât reducându-mă la tăcere. Înghit, rușinat de mine însumi, ultima ploaie și tacit îmi doresc ca alte ploi să nu îmi mai calce vreodată calea, să mă lase în apele mele... Toate trebuie trăite la momentul lor, dar mie mi s-a cam terminat timpul.

joi, 26 noiembrie 2015

Life doesn't hurt after a while

" Some can die without making noise" - Oliviu Caznic "...si la sfarsit a mai ramas cosmarul"

(november 2012)



It's been 4 months since she took my body and threw it deep into the ground between four planks lined with white lace.

I didn't have time to realize what has happening, I just felt a pinch, then a pain led me to study my fall, step by step: some angry eyes fixated at me, a shaking hand holding a weapon, some torn boots, a high curb, snow in front of me changing slowly it's color, warmed by my fresh blood.

The weapon fell and behind me scared steps started to run away from my body.
I didnt get the chance to close my eyes, but now darkness has them. Frozen, I thought the time stopped with me. But it is just me trapped and still, the world is there vibrating, sinning and believing that death is something so far away that they have time to leave their dreams for later.

Concerned by my obscene thoughts, my soul flew over my head and what I once was disappeared without making a sound, without me kissing my happiness.

Too young, gifted with so many regrets, I died without truly ever saying "I love you". Too loose, too honest, I died without knowing what would've followed if I continued.

I never thought I would find my end so quickly, crying like a foul in a vast cemetery of long forgotten dreams and hopes, without a drop of light inside to guide my soul. 

My blood poured from that hole my heart just got, drying around me, leaving my body to freeze somewhere between floating and falling.


Freed from my destructive desires, freed from the present and the future, I became a slave to the past. I'm reaching for the sky, but it ignores me. The sunlight is dripping off my body, forming puddles. All I see are memories on which I cling like a degenerateand there is no one able to save me when I use feeling like hate, sadness, anger to calm myself. I am drowing freely, walking on the streets and seeking revenge...I am just consuming myself with stupid words, strange gestures and short lip movements.

Between the clouds, the streets and bedsheets, I am animating my soul to think I'm still alive, althrough the weapon that just killed me was composed of words and the soul who threw it right in my heart was someone who loved me once. 

There is no red snow, because somehow my body is externally intact. Inside everything is falling apart.

It was a direct hit and I screamed like a demon, guided by the voices that own my mind...I took the weapon with which she separeted the meat in it's way to my heart and I stuck it into her frontal lobe for her to remember that she is mine. Her knees slammed to the floor, then her whole body followed. She was mine, she corrected me, it was not long ago her love for me became something unbearable  like a rash.

She left closing the door behind her, eager perhaps to kill another hopeless man. She will drag him into her darkness and there she will make him forget who he is, what she is and all the crimes they commited until then. They will bathe in blood, generating illusions, dreams and maybe feelings.

While she is searching for other shadows on Earth, the secrets that bind us are popping up on my tongue. Maybe I am saying things that I shouldn't talk about because I am waiting for her to come back and pounce on me with unorthodox intentions, just for the sake of our autumnal rains. I am waiting for her to catch my hair and spin my head between her legs. For her to break my lip and taste the blood that's coming out.

It's strange how a weirdo like me can stop my words, leaving me muted and dumb.

I gladly died everytime trapped in someone's arms without understanding that once I will give my heart I would change forever. I lost pieces of me and turned into something horrible that no longer believes in new beginnings. Stripped of dreams, I am dead, life doesn't hurt after a while, feeling stronger receiving the reality straight in the chest even if it's only half true what I am getting. 

If there is a place for me on this Earth I wish I could find it between the warm arms of a lost past love... I am dreaming that someone will come and cut my breath, the same way I once killed someone...

I pour ink over this reality for me to know how to get over the fact that I died so many times. I get better just to die again another day. Slowly moving air under pressure, my territory is limited: me and this pen. My past becomes more interesting with each passing day while I find new words to describe it.

We die every time we fall in love. By loving we kill.

Anxious I close my eyes, waiting to be a whole next to a person as crushed by fate as me, one who will overlook the mistakes of my stuggeling body, one that will stop my lie polluted mouth with a pair of red lips colored by boiling blood.

Does anyone else have the patience to listen when all of us are affraid that we are not going to hear anything about ourselves? We are too preoccupied with our obscene thoughts, we do not need any other events to disturb the images that are real only for us.

Is there someone who is destroying themselves as I do so many times? I want my inside to be quiet, all my wounds to cloe like a petal and their scars to disappear under a thick fog. Every inch of skin to shake off all the touches of fingers, every thought about love to dry in itself as tears are falling and die nevertheless...

For all the pieces I remain without, for all the tears I lost, I want to die once more, ONE LAST TIME.


Photolink: http://hdshootz.blogspot.no/2012/12/sad-girl-in-snow-sad-girl-sad-girl.html