vineri, 2 noiembrie 2018

Bula de săpun (English Bellow)

„ Câteodată trebuie tu să tai cordonul ombilical. Nu pentru că ai fi un copil rău, ci pentru că adultul de astăzi are nevoie de asta.” dr. I. L.


Îmi târâi picioarele încă o dată... Nu știu de câte ori am fost aici, dar tot nu pot învăța drumul. E un întreg labirint, cu un culoar mare, cu uși închise pe ambele părți, identice. Nu văd ce scrie pe uși, mergem parcă prea repede, deși eu simt că stau pe loc și totul trece pe lângă mine.

Derutată încerc să-mi număr pașii, cinci, șase, încerc să-i spun ceva în timp ce ne îndreptăm spre fotoliul ăla inconfortabil ce domină întreaga cameră. E atât de ciudat să mergem atâta drum fără să ne spunem nimic, fără să zâmbim, fără să vorbim măcar despre vreme, și totuși pe el pare că nu-l deranjează că nu spunem nimic.

Nu mă pot uita spre el, nu, nu îndrăznesc, mi-e teamă de ce aș putea găsi pe chipul lui. Ar fi vreun zâmbet lipit inestetic pe fața lui, poate ar fi exasperare, dezinteres sau poate, cum face asta de atâta timp, a devenit imun acestui coridor al tăcerii.

Nu știu ce aș putea să-i spun astăzi... M-am gândit mult cu o seară înainte despre ce am putea vorbi. Mereu o fac. Mă doare mintea.

Totul începe după ce ne spunem „Bună ziua!”, ne zâmbim stângaci, apoi îmi arată drumul, de parcă ar fi prima dată când aș fi acolo. Nu mă opun micii noastre tradiții, nu cred că ar avea vreun sens să spun asta acum, după atâta timp, dar aș fi preferat să aștept chiar acolo în fața apartamentului, să îmi înfig degetul în butonul soneriei dinafara ușii și să aștept ca el să deschidă. Același zâmbet prefăcut, aceeași strângere de mână, aceeași voce... Crede-mă, așa s-ar mai reduce jena dintre amândoi.

Aici mă simt de parcă aș fi o stană de piatră, iar el mă rostogolește pe toate părțile, încearcă să mă crape, de parcă aș știi o mulțime de lucruri, de parcă am ceva ascuns în mine, de parcă mint. E nevoie doar să mă privească cu adevărat și ar vedea că nu sunt bine, dar el nu știe să privească adultul ce sunt astăzi. El vrea să îmi scutur armura și să vorbesc. Nu pot. E greu...

E al naibii de greu să vorbesc când găsesc un nod în gât și lacrimile apar la unison. Mă simt infimă, speriată, dispensabilă, dar el stă acolo, vizavi de mine, picior peste picior, verigheta pe deget, ochelarii pe nas și o minte ce niciodată nu și-a găsit cuvintele potrivite.

Mă găsesc comparând pereții cu aceeași pereți albi pe care i-am văzut anul trecut. Nu știu de ce, dar astăzi îi văd mai mici, îi simt cum se aproprie de noi, vor să ne acopere, vor să ne păstreze secretele în ei, vor să ne sfârșească.

El se uită lung la mine... Îmi toarnă apă în paharul de plastic, îl așază în fața mea și așteaptă să-l iau. Așteaptă ca să vorbesc. Așa e după ce te-ai oprit să vorbești cu lumea de lucrurile importante, nu mai știi ce e într-adevăr valoros în viață, nu mai știi din ce anume te compui tu însuți.

Beau o singură gură de apă. Las paharul pe masă, lângă pachetul de șervețele, împingându-l ușor, departe de mine. Tremur... Nu îmi place că sunt aici. Brațele, corpul, mintea se agită spasmodic. Dacă mă va răni din nou?

Își potrivește glasul, tușind. Eu...tremur. Realizez că sunt singură, în fața lui din nou. Ca un val imens cuvintele lui se înalță peste mine... Mi-e greu să respir, mi-e greu să mă opresc din tremurat. El nu observă, niciodată nu a văzut ce efect are asupra mea.

Pentru o clipă închid ochii. Mă văd din nou copil, mă văd fugind și trăind fericit într-o bulă de săpun. Îmi văd și iubesc familia, deși îmi necăjesc sora ori de câte ori pot. Vorbesc, glumesc și râd cu gura până la urechi. Aștept nerăbdătoare farfuria cu mâncarea mea favorită, când mama se răzimă lângă cratiță, ne servește pe rând, ca apoi să mănânce departe de noi.

Eu stau cuminte lângă tata. El e eroul meu ce mă protejează cu mâna lui grea de toți monștrii de sub pat. Când mă cheamă, sunt acolo. Fug și chiui de bucurie când vine de la muncă. Îmbrățișez și dau pupici celui ce în clipa următoare știu că va distruge tot... și va începe cu mine.

Știu povestea, nu o pot uita... Omul ăsta, om bun, a devenit altfel de când am avut 8 ani. E păros, înalt, slab, dar mintea lui e ageră. Mâinile lui sunt adesea încleștate în pumni, căci el a uitat cum să mângâie. Mustața lui se umple de salivă când începe să se precipite, de aruncă cuvinte grele ce cântăresc o tonă deasupra capului meu. El răcnește în fața noastră, ne înspăimântă, ne preface în nimic. El are control asupra noastră, ne oprește electricitatea și ne trimite la pat, ne oprește râsetele și ne pune să ne facem curat, ne oprește iubirea mamei, amenințând că o va ucide chiar în fața noastră.

Acolo, bula mea de săpun s-a spart. Acolo, când el a tăiat hainele mamei mele și, ținând cuțitul sub barba ei, a continuat să urle. Acolo, eram incapabilă să înțeleg de ce mama plânge, de ce e ținută atât de grotesc pe peretele alb, de ce ea se uită atât de blând spre mine.

Tremur, ca un ecoul cuvintele ei apar mereu în mine. Ucide-mă, i-a spus, dar ai grijă de ele.

Tremur, îmi văd micul corp în ochii ei mari și plânși... Plâng lângă sora mea, iar mama e tot ce pot rosti. 

Tremur, el e în fața mea acum. Același om, aceeași nărav, la fel și astăzi, și mâine, ca atunci. Ne rănește iar și iar, iar noi... Noi fugim în orice altă parte decât să ne întoarcem acasă. Ne-am uitat rădăcinile, uităm să sunăm, ignorăm mesaje, ignorăm trecutul și, totuși, el de nicăieri reapare... Ne distruge viața zilnic, ne îngroapă în rușine, ne trântește la pământ ca în copilărie pentru că el e părinte, el are putere, iar noi suntem nimic.

El vorbește. Vorbește singur. Vorbește că e singur... Mult vorbește despre asta. Eu tac. Nu se uită la ceas, nu se uită la data din calendar. Nu are habar decât de dânsul. Și totuși lui nu-i pare rău. Nu regretă ceea ce a făcut, ce face, mereu are o justificare.

Noi nu înțelegem. Noi suntem cele ce au fugit, cele ce nu vor să se întoarcă acasă decât pentru câteva ore, apoi plecăm din nou...

...Căci mâna lui e grea. Mi-a strâns-o tare pe a mea înainte să dau să ies afară din apartament. Am poezia învățată cu ceea ce trebuie să zic și cât pot să stau. El vine după mine pe același coridor lung, aceleași uși fără nume, identice. Mereu mă petrece până la ușa principală. Din instinct îmi întorc obrazul ca el să-și poposească temporar buzele aspre, când el îmi spune „Ne vedem curând!”, zâmbind ciudat cu toți dinții. Eu dau din cap...Mă arde obrazul unde m-a sărutat...

Pășesc grăbită dincolo de intrarea în bloc. Mă dor toți anii ăștia în care am sperat că se va schimba. Măresc pasul de parcă m-ar urmări cineva. Mă doare sufletul, pentru că nu pot să-i spun că nu îl voi mai revedea. Dar mă trezesc că fug din nou cât mai departe de tot, bolnavă într-o altă bulă de săpun...




The soap bubble 

"Sometimes you have to cut the umbilical cord. Not because you are a bad child, but because the adult of today needs it. "Dr. I. L.


I'm dragging my legs once more ... I do not know how many times I've been here, but I still can not learn the way. It's a whole labyrinth, with a large aisle, with doors on both sides, identical. I do not see what its written on the doors, we're going too fast, though I feel like am standing and everything is passing me.

I'm trying to count my steps, five, six, I'm trying to tell him something while we're heading for that uncomfortable armchair that dominates the whole room. It is so weird to go so far without speaking, without smiling, not even talking about the weather, yet it seems that he is not bother by us not saying anything all this time.

I can not look at him, no, I do not dare, I'm afraid of what I could find on his face. There could be an unassailable smile stuck on his face, maybe he could be exasperated, disinterested, or perhaps, since he has done this for such a long time, he became immune to this corridor of silence.


I do not know what I can say to him today ... I thought a lot last night about what we could talk. I always do. It hurts my mind. He doesn't know. He doesn't care.

It all starts after we say "Hello," we smile awkwardly, then he shows me the way, as if it is the first time I was there. I do not object to this little and strange tradition, I do not think it would make sense to say anything about this now, after so much time, but I would have rather waited right there in front of the apartment, stacking my finger into the doorbell knob and wait for him to open. The same false smiles, the same handshake, the same voice ... Believe me, it would significantly reduce this embarrassment of both of us.

Here I feel like I'm a rock, and he rolling me all over, trying to crack me, like I know a lot of things, like I have something hidden inside me, like I'm lying. He just needs to really look at me and see I'm not ok, but he does not know how to look at the adult I am today. He wants to shake my armor and make me talk. I can not. It is difficult...

It's damn hard to talk when I find a knot in my throat and the tears can come right after. I feel frightened, scared, dispensable, but he stands there, opposite me, legs crossed, wedding ring on his finger, glasses on his nose, and a mind that has never found the right words to talk to me.

I find myself comparing the walls with the same white walls that I saw last year. I do not know why, but today I see them smaller, I feel how they approach us, they want to cover us, they want to keep our secrets inside them, they want us to end.

He stares at me for a long time ... He pours water in a plastic glass, puts it in front of me and waits for me to take it. He is waiting for me to talk. That's how it is when you stop talking to the world about important things, you do not know what's really valuable in life, you do not know exactly what made you as you are.

I drink a single mouth of water. I put then the glass on the table, next to the napkins, pushing them slightly away from me. I am trembling ... I do not like being here. The arms, body, mind are shaking me spasmodically. What if he will hurt me again?

He fits its voice, coughing. I ... tremble. I realize I'm alone in front of him again. As a huge wave his words rise over me ... It's hard to breathe, it's hard to stop from shaking. He does not notice, he never saw what effect he has over me.

For a moment I close my eyes. I see me as a child again, I see myself running and living happily in a soap bubble. I see and love my family, even though I am bothering my sister whenever I can. I'm talking, joking, and laughing with my lips to my ears. I look forward to my favorite dish with my favorite food, when my mom is next to the saucepan, serves us in turn, then she goes to eat away from us. I never question that.

I stand by my dad. He's my hero that protects me with his hard hand from all the monsters that are under my bed. When he calls me, I'm there. I run with joy towards him when he comes from work. I hug and give kisses to this person who I know now he will destroy everything ... and he will start with me.

I know the story, I can not forget it ... This man, this good man, started to be different when I was 8 years old. He's hairy, tall, thin, but his mind is agile. His hands are often clenched in fists, for he has forgotten how to comfort others. His mustache is filled with saliva when he begins to precipitate himself, to throw heavy words that weigh a ton over my head. He roars in front of us, frightens us, transforms us into nothing. He has control over us, stops our electricity, sends us to bed, stops our laughter, and puts us do chores, stops the love of our mother, threatening to kill her right in front of us.

That's where my soap bubble broke. There, when he cut off my mother's clothes, and holding the knife under her jaw, he continued to scream. There, I was incapable of understanding why my mother was crying, why she was so grotesquely spread on the white wall, why she looked so gently towards me.

I tremble, like an echo her words always appear inside me. Kill me, she told him, but take care of girls.

I  tremble, I see my little body trapped in her big and crying eyes ... I cry beside my sister and Mommy is all I can say.

I'm trembling, he's in front of me now. The same man, with the same sorrow, he is the same person today, and tomorrow, like then. He hurts us again and again, and we ... We run to any other place than returning back home. We have forgotten our roots, we forget to call, we ignore messages, we ignore the past, and yet he is reappearing from nowhere ... He destroys our daily lives, bury us in shame, sinks us as if we were children still because he is a parent, he has power and we are nothing.

He speaks. Speaks alone. Talks about being alone ... He talks a lot about it. I am silent.

He does not look at the clock, he does not look at the calendar date. He knows nothing else, it is only about him. And yet he's not sorry. He does not regret what he did, and what he does, he always has a justification.
We do not understand. We are the ones who have fled, those who do not want to return back home only for a few hours, then we disappear again ...

... Because his hand is heavy. The same hand fasten my own hand so hard, just before I manage to get out of the apartment. I always have a story prepared from home with what I have to say and how long I can stay there with him. But he follows me, on the same long corridor with the same unnamed, identical doors. We always go together to the main door. I instinctively turn my cheek for him to temporarily squeeze his harsh lips over it when he tells me, "See you soon!", smiling strangely with all his teeth. I nod ...

My cheek burns where he kissed me ... I hurry up beyond the block entrance. I miss all the years that I hoped he would change. I'm stepping up as if somebody is following me. It hurts my soul, because I can not tell him I will not see him ever again. And I wake up running as far away as possible from him, sick in another soap bubble...



marți, 18 septembrie 2018

În caz că te întrebi ce mai fac III (English version below)



”Dacă tot vrei să salvezi pe cineva, salvează-te pe tine...” - U. L.





Sunt aici, departe de locul ce l-am numit cândva acasă. Îmi ignor încă o dată tristețea ce s-a aglomerat sub piele după ani lungi și zile scurte fără soare...și spunând asta trebuie să îmi cuprind din nou trupul în brațe să verific ființa cu fruntea febrilă, ochii obosiți și buzele uscate. Îmi spun că oarecum sunt bine, iar o parte din mine chiar crede asta. Fericirea mea mereu a fost de scurtă durată, alungindu-mi ușor buzele pe față, ca apoi să se piardă printre nimicurile ce îmi definesc persoana.


Îmi ating fața sumbră și obrajii rujați de vântul rece de septembrie. O uscăciune îmi întâlnește buricul degetelor, iar dedesubt riduri cresc de nicăieri, fac parte din mine, se adâncesc în piele și decid să rămână acolo. Sunt prea tânără să mă simt atât de bătrână, și totuși...


Nu demult mi s-a rupt efectiv inima în mine. Am simt-o cum mai întâi s-a fisurat, cum la fiecare cuvânt pe care reușeam să îl elimin de pe țeava gâtului se crăpa din ce în ce mai tare, ca apoi să simt cum se destramă bucată cu bucată, în timp ce mă luptam cu mine însumi ca să închid ușa grea în urma lui, lăsându-mă nu doar fără aer, fără speranțe, dar și fără viitor. În spatele ușii, prin vânt și ploaie, împins de indiferența pe care i-am arătat-o, a plecat el la fel de bolnav, de dependent și singur ca un om rup, însă fără să înțeleagă de ce.


De cealaltă parte a ușii un întuneric familiar și cald îmi cuprinde noapte de noapte corpul frânt. E singurul ce se așază lângă mine în pat, nu mă judecă, nu îmi vorbește înapoi, nu mă critică. El e singurul ce înțelege. Lui îi spun cât de mult simt că m-am schimbat, îi spun ce am ajuns să urăsc. Sunt furioasă că sunt din nou pe drumuri, fără țel. Nu mă mai recunosc, nu știu ce să fac sau în ce parte să o iau. Odată cu el, mi-am pierdut casa ce am construit-o în brațele lui. Dar cel mai mult urăsc că toți îmi spun că trebuie să trec peste, deși nu știu cum aș putea să fac asta. Nu acum, nu după atâta timp, când mă privesc și văd că sunt și eu un om rupt, la fel ca și el. Ce am făcut?


Dincolo de piept, ceva mă reține să respir, mă apasă către pământ pe zi ce trece. În locul inimii un strigăt de durere s-a format, se leagănă într-un du-te vin-o furtunos în cutia toracică, iar eu nu pot să-i dau drumul. E singura dovadă că toți acești ani nu au fost un vis. Îmi deschid gura uscată ca pe niște obloane ruginite și vechi, însă durerea nu iasă, iar în spatele ei ploaia foșnește din nou, o armată dezorientată de stropi se încâlcește sub bărbie, inundându-mi în urma ei ochii.


Te întrebi ce mai fac... acum?! Trăiesc. Umblu pe străzi. Sper încă o dată. Însă, de data asta, aleg să mă salvez pe mine. Construiesc acasă în mine.




luni, 26 martie 2018

Eu te aud. Doamne și cum te aud...

„Sam Winchester: I'm sorry, I am, but life doesn't turn out the way you thought it would when you were 14 years old. We were never gonna be normal, we were never gonna get away. Grow up. Young Sam: Maybe you're right. Maybe there's, no escape. After all, how can you run from what's inside you? ” Supernatural  


Cândva de mult, ceva a început să se ruptă în mine. Cumva, o tristețe nemăsurată a intrat în mine și-a început să mă frământe pe zi ce trece tot mai mult. De atunci au trecut multe zile, chiar ani, ca după toate, să-mi găsesc oasele rupte și sufletul secătuit, aproape desprinzându-se de mine ca o piele arsă.

Dorm sub o ploaie constantă de gânduri, captiv între pereții minții mele, deformând prezentul în fel și chip. Când mi-l cuprind în palme, capul îmi cântărește mai mult decât un munte, copleșit de ceea ce trebuie să fac și ceea ce ar trebui să fiu. Noptea aud cum îmi repetă să-mi spânzur gâtul, alternând între ignorare și nebunie, ca să mă sfârșesc, dar asta ar fi mult prea ușor. Ziua vrea să mă arunc în mări de necunoscuți, să îi despart în valuri, condamnându-i să rămână și ei singuri așa cum sunt eu.

Încordat regăsesc un eu ciudat, nedefinit și cenușiu, în afara oricărui anotimp, incompatibil cu ceea ce am sculptat în toiul copilăriei. Cu ochii încărcați mă văd cum mă pierd, vocea îmi tremură, cum totul tremură în jur căzând undeva în interiorul meu. Mă zguduie viața, iar eu mă închid precum o floare în lipsa soarelui. Cred că azi e ziua în care mi-am ucis sufletul. Mi-am lăsat mâna să poposească provizoriu pe piept și m-am trezit mânjit în negru. E o înmormântare în mine la care eu nici măcar nu am fost invitat.

Călătoresc cu gândul înapoi. Pășesc pe străzi lungi și încurcate pentru a mă căuta printre mulțimi de oameni preocupați de furtuni sporadice și afrodite trecătoare. Mișcări lugubre mi-ar face sângele să fiarbă din nou. Am iarăși 20 de ani, sunt murdar de naivitate și cred că știu să iubesc.
Lovesc cu pumnii în uși închise, în spatele căroara credeam că o să fiu. Mă cuprinde un amestec de stări ce nu m-a părăsit de când mi-am adăpostit pentru prima dată capul între o pereche de picioare goale și, aproape frânt, m-am împins ultima dată pentru a gusta mizeria unui alt trup, indiferent, independent, care și astăzi reușeste să mă tortureze, latent.

Mă aflu printre cearceafuri ce de mult au uitat să fie schimbate, mă ridic doar pentru a fi răpus de un miros de piele fină, fire străine de păr agățându-se de mine în spatele cărora cineva se uită cu poftă înspre mine. Eu te aud. Doamne și cum te aud. Îți aud cuvintele dulci din acele propoziții lungi ce niciodată nu mi-au provocat vreun interes. Chiar și liniile buzelor le aud cum se alungesc pe față, iar tu te avânți înspre mine să te sărut din nou. Și genele ți le aud cum se unesc ușor când inconștient îți închizi ochii. Aud degetele noastre cum se caută în întuneric și, când se găsesc, ceva, undeva, se rupe. Aud cum mă împingi în perete, iar eu îmi pierd balansul căzând înspre tine. Mă pierd din nou, mă las dominat și în același timp caut să domin un trup sclav impulsurilor. Mă aud pe mine. Doamne și cum mă aud. Mă aud râzând, iar vocea îmi tresară în note stranii. Îmi aud inima cum zbiară de fericire și mintea cum pictează acel moment să dureze pentru eternitate.

...Și pe atunci mă pierdeam, însă nu singur, ci altfel. În acele momente aveam cine să mă cuprindă în interiorul lui în caz că voiam să mă îngrop. Dar nu...eu m-am săturat să tot ating trupuri, piepturi, inimi, eu mereu am dorit ceva mai mult... altceva. Nu am știut atunci că m-am legat pe vecie de himere groaznice și regrete ce te rod pe zi ce trece tot mai mult.

Altceva decât propria mizerie nu mai e mine. Am ridicat înalte ziduri unde, cândva, puteau traversa ușor cei ce voiau să-mi cucerească trupul învins, strecurându-și degetele reci pe sub hainele mele.

Aici, în liniște, așteaptă un nebun inundat de propriul plâns când cuvintele îi sunt mult mai puternice decât sinele. Ochii mari privesc către fantasma celui ce cândva am fost, care acum se risipește și ea haotic, odată cu restul ce mă înconjoară. Îmi simt degetele cum își înfing unghiile în pielea ce mă conține, e ca și cum mi-ar spune că vor să rămână acolo, o îmbrățișare permanentă ce nu mă va lăsa să mă scurg peste tăcerea ce mă acoperă.

Mă uit îndelung la mine...îmi urnesc puțin buza către stânga și înapoi spre dreapta, de parcă așa aș putea șterge orice urmă de alte buze ce s-au odihnit vreodată peste ale mele, apoi, ducând mâna către haină, îmi scot o ultimă ţigară. Azi chiar mi-am ucis sufletul...

joi, 31 august 2017

Și nici urmă de mine ...


”Nimeni nu mai judecă. Toată lumea vrea, arde sau consumă ce mai are de consumat” - Tudor Chirilă


În fiecare zi cel mai dificil lucru pe care trebuie să fac e să alung întunericul ce mă acoperă, împingând pleoapele greoaie ca pe niște obloane ruginite, doar ca să descopăr lumii o pereche de ochi căprui de mult obosiți şi fără speranță.

Bezna ce mă împiedică să mă ridic mă țintuiește în pat, mă pătrunde și mă umple, apăsându-mă dur în saltea. Corpul îmi este țeapăn, oasele pocnesc la orice mișcare, iar mușchii sleiți zbieră de durere. Nici urmă de mine, când mă descopăr uscat de viață. Involuntar, îmi mișc în sus și în jos pieptul, fără a spune nimănui nimic.

Fiecare zi e la fel. Mă trezesc târziu, prea târziu pentru a trăi măcar pentru o clipă. Încerc să scap dintre brațele ceasului, să caut o urmă de soare, dar în schimb sfârșesc prin a mă ucide,  înfingând cuțitul adânc în pleoape, ignorând viața. Bucăți din mine se desprind de suflet,  sfârșind în fum, alcool și nimic.

Deficient, mă pierd visând, obosit până în măduva oaselor de orice altă activitate. E un iad personalizat, unde timpul e fără valoare, iar eu îmi car sufletul sub papuci, cu pioarele reci și un piept apăsat de secrete.
Îmi pierd capul, se scurge printre degetele mele ca nisipul măcinat de atâtea gânduri de sinucidere.

Tărâmul pe care îl stăpânesc începe la un capăt al patului și se termină la celălalt capăt. Marea e o plapumă uriașă ce se aruncă peste mine în valuri, deformând trupul-mi muribund. Cearceaful e plin de cute, nisip format din grăunțe de biscuiți vechi,ciocolată și semințe, mâncate pe ascuns după o anumită nocivă oră despre care toți mă avertizează să fug din bucătărie. Atent am măsurat distanța, suficient de mare pentru a mă găsi cu o burtă drăgălașă rău, pe care o pipăi din când în când de parcă aștept un copil ce nu vrea să se nască.

Dincolo de cavoul meu e un gol fără sfârșit ce a devenit o prezență constantă, încât pare mult mai uman să îi umplu formele cu amintiri aleatorii ale fostelor iubiri. Ciudat cum s-au terminat toate, iar în spatele lor a răsarit un câmp plin cu floricele de semne de întrebare pe care-l întrețin mândru seară de seară. Ocupat cu astfel de îndeletniciri, am timp să fiu trist cu mine însumi mai mereu.

Într-o astfel de letargie, am început să uit. Să uit ce am fost înainte, să îmi uit chiar numele și familia. Cum eram, cine eram și ce obișnuiam să fac... nici urmă de mine. Am îmbibat atâta ploaie încât mi s-a decolorat personalitatea şi, fără să vreau, m-am trezit cotrobăind printre lăzi de lămâi putrezite.
Mi-e dor, mi-e dor nespus de mine.

miercuri, 1 iunie 2016

Furtuni nr.5 - Miroase a apă din cer


„Cât de departe sunt de locul în care totul s-a schimbat.”


A trecut ceva vreme de când lăsam ploaia să se adăpostească în mine, cu trupul ei gol și înfrigurat, cu toate crengile rupte, cu noroi pe bocancii vechi și un chip ce astăzi stă să-mi dispară din minte.

Mă găseam adesea singur în mijlocul lumii, lovit din toate părțile de săgeți de apă rece, dar o auzeam venind, trăgând cu greu aerul dimprejur, expirând puternic în părul meu și atunci o chemam să vină la mine, să se apropie și mai mult, să se ridice, să mă pătrundă prin haine, prin pori, în suflet. Voiam să mă despice, să fie potop în mine, să mă nenorocească devenind lichid ca ea, găsindu-mi sfârșitul sub greutatea mirosului de apă din cer.

Îmi amintesc furtuna ce se năștea între noi, o lungă și voluptoasă visare de îndată ce mintea mea reușea să-i descifreze cântecul răgușit printre arbori decolorați de sezoane și cearceafuri de nori, umezeala contopirii noastre și gustul atingerilor haotice pe buze uscate neuzate în convorbiri inutile, vântul ei ce îmi intra prin urechi, adunându-mi toate gândurile ca pe niște pungi transparente pentru a le spânzura undeva prea sus ca să le mai pot recupera.

Schimbam lumina zilei pe un întuneric cu fulgere violente pentru a vedea muzele creând valuri de culori. Ne legănam împreună, în preajma ei eu fiind necenzurat, comod, neîncercând să fiu bun. Consumam alb în întuneric, ardeam în roșu rațiunea și fumam verdele cuvintelor uitate din proporții.

Ea făcea parte din intensitatea mea, iar eu o alimentam revărsându-mă de fiecare dată. Din mine curgea apă în interiorul ei stricat, îi ofeream ploii o ploaie a mea, stătută și putrezită, căci mă consideram demult desprins de viață și de tot ce ar fi putut să mă salveze de la nimicire.

Curând urma să-mi ucid la rândul meu și sufletul, ca mulți alți idioți ce și-au luat ploaia în brațe, vomitând curcubeie. Ascuns de lume, ținându-mă de mână cu ploaia în tangoul nostru înspre distrugere, mi-am îndeplinit drama adolescentină de a deveni salvatorul nimănui. Pe atunci îmi suna al naibii de atrăgător să descopăr trupuri de ploi, nor cu nor, să le caut fisurile și să le umplu cu bucăți din mine, de parcă acesta mi-ar fi fost destinul. Mi-am rupt straturi de epidermă, încontinuu...zi de zi, lângă ea, devenind apă de ploaie.

O lungă perioadă din viața mea, am purtat-o înfășurată în jurul piciorului meu, târînd-o peste tot, iar în orice zi cu soare refuzam să mai văd altceva. Din globuri mici de ploaie agățate de tivul pantalonilor, m-am găsit trăgând după mine un ocean de tristețe. Îmi făcea rău fluiditatea ei, căci eu, când m-am îmbarcat, nu știam că aveam rău de mare.Mi se aburea privirea imediat ce mă înduplecam de fragilitatea ei și o lăsam să se așeze în apele mele.

A trecut mult până a trosnit un nor undeva în cerul negru adăpostit în craniul meu, ca apoi nervuri luminate să dea de gol densitatea şi o ploaie rece a început să curgă chiar din ochii mei. Mă părăsea ploaia sau eu o părăseam pe ea, nu știu.

Mi-am frecat ochii și buzele de mâneci în speranța că voi putea șterge urmele tristeții în care m-am lăsat să cresc de o bună bucată de vreme. Nicio culoare, nici măcar una. Mi-am prins nasul între degete, îndepărtând firicelele de muci îngheţaţi, și m-am decis să nu-mi mai permit să-i adulmec mirosul pământiu.

Fără umbrelă și, cu siguranță, fără să vreau, m-am găsit luat într-un vals sacadat cu timpul. M-am trezit în vârstă, pustiit, tulburat de atâta viață. În loc de apă, am o cutie cu firimituri de timp. Fiecare grăunte mi se strecoară printre degete mele și mă văd deja obosit, fără să realizez unde a apucat să cadă bucățica.

Nu, nu mai am timp de ploaie... Ar fi mult mai ușor dacă nu aș auzi-o uneori lovind în geam, căci mă înfioară. Reușește să mă răscolească, deși nu mai sunt în atingerea ei. Sunt sub capacul clepsidrei ... Sticla geme, vântul mușcă din piatră, iar eu încerc să dau uitării la tot ce am crezut că am simțit vreodată pentru ceva neomenesc, încerc să-mi sădesc grăunțele în amintiri și regrete ce mă vor bântui poate mai curând decât aș crede.

În locul săruturilor noastre se ridică liniștea, iar ea mă cuprinde acum de gât reducându-mă la tăcere. Înghit, rușinat de mine însumi, ultima ploaie și tacit îmi doresc ca alte ploi să nu îmi mai calce vreodată calea, să mă lase în apele mele... Toate trebuie trăite la momentul lor, dar mie mi s-a cam terminat timpul.

joi, 26 noiembrie 2015

Life doesn't hurt after a while

" Some can die without making noise" - Oliviu Caznic "...si la sfarsit a mai ramas cosmarul"

(november 2012)



It's been 4 months since she took my body and threw it deep into the ground between four planks lined with white lace.

I didn't have time to realize what has happening, I just felt a pinch, then a pain led me to study my fall, step by step: some angry eyes fixated at me, a shaking hand holding a weapon, some torn boots, a high curb, snow in front of me changing slowly it's color, warmed by my fresh blood.

The weapon fell and behind me scared steps started to run away from my body.
I didnt get the chance to close my eyes, but now darkness has them. Frozen, I thought the time stopped with me. But it is just me trapped and still, the world is there vibrating, sinning and believing that death is something so far away that they have time to leave their dreams for later.

Concerned by my obscene thoughts, my soul flew over my head and what I once was disappeared without making a sound, without me kissing my happiness.

Too young, gifted with so many regrets, I died without truly ever saying "I love you". Too loose, too honest, I died without knowing what would've followed if I continued.

I never thought I would find my end so quickly, crying like a foul in a vast cemetery of long forgotten dreams and hopes, without a drop of light inside to guide my soul. 

My blood poured from that hole my heart just got, drying around me, leaving my body to freeze somewhere between floating and falling.


Freed from my destructive desires, freed from the present and the future, I became a slave to the past. I'm reaching for the sky, but it ignores me. The sunlight is dripping off my body, forming puddles. All I see are memories on which I cling like a degenerateand there is no one able to save me when I use feeling like hate, sadness, anger to calm myself. I am drowing freely, walking on the streets and seeking revenge...I am just consuming myself with stupid words, strange gestures and short lip movements.

Between the clouds, the streets and bedsheets, I am animating my soul to think I'm still alive, althrough the weapon that just killed me was composed of words and the soul who threw it right in my heart was someone who loved me once. 

There is no red snow, because somehow my body is externally intact. Inside everything is falling apart.

It was a direct hit and I screamed like a demon, guided by the voices that own my mind...I took the weapon with which she separeted the meat in it's way to my heart and I stuck it into her frontal lobe for her to remember that she is mine. Her knees slammed to the floor, then her whole body followed. She was mine, she corrected me, it was not long ago her love for me became something unbearable  like a rash.

She left closing the door behind her, eager perhaps to kill another hopeless man. She will drag him into her darkness and there she will make him forget who he is, what she is and all the crimes they commited until then. They will bathe in blood, generating illusions, dreams and maybe feelings.

While she is searching for other shadows on Earth, the secrets that bind us are popping up on my tongue. Maybe I am saying things that I shouldn't talk about because I am waiting for her to come back and pounce on me with unorthodox intentions, just for the sake of our autumnal rains. I am waiting for her to catch my hair and spin my head between her legs. For her to break my lip and taste the blood that's coming out.

It's strange how a weirdo like me can stop my words, leaving me muted and dumb.

I gladly died everytime trapped in someone's arms without understanding that once I will give my heart I would change forever. I lost pieces of me and turned into something horrible that no longer believes in new beginnings. Stripped of dreams, I am dead, life doesn't hurt after a while, feeling stronger receiving the reality straight in the chest even if it's only half true what I am getting. 

If there is a place for me on this Earth I wish I could find it between the warm arms of a lost past love... I am dreaming that someone will come and cut my breath, the same way I once killed someone...

I pour ink over this reality for me to know how to get over the fact that I died so many times. I get better just to die again another day. Slowly moving air under pressure, my territory is limited: me and this pen. My past becomes more interesting with each passing day while I find new words to describe it.

We die every time we fall in love. By loving we kill.

Anxious I close my eyes, waiting to be a whole next to a person as crushed by fate as me, one who will overlook the mistakes of my stuggeling body, one that will stop my lie polluted mouth with a pair of red lips colored by boiling blood.

Does anyone else have the patience to listen when all of us are affraid that we are not going to hear anything about ourselves? We are too preoccupied with our obscene thoughts, we do not need any other events to disturb the images that are real only for us.

Is there someone who is destroying themselves as I do so many times? I want my inside to be quiet, all my wounds to cloe like a petal and their scars to disappear under a thick fog. Every inch of skin to shake off all the touches of fingers, every thought about love to dry in itself as tears are falling and die nevertheless...

For all the pieces I remain without, for all the tears I lost, I want to die once more, ONE LAST TIME.


Photolink: http://hdshootz.blogspot.no/2012/12/sad-girl-in-snow-sad-girl-sad-girl.html






miercuri, 12 februarie 2014

Cele trei stadii ale unei relații (English version below)




„All that I need from you is to deep throat me and squeeze me between your bosoms. This is the truth. This is what I want. This…and more. But this is desire, desire of the unknown. I wanted this from the first time I saw you. I couldn’t imagine your eyes not looking up at me. I just want to feel you and hold your slender curves, bring you close, feel your warmth and bathe with you. I WANT YOU here in my bed and see how long it is till you can resist me, just laying there, until you pounce on me.”

 






1.      Primul sărut

Îmi aduc aminte că m-am trezit, deși nu adormisem înainte. Mă durea capul, iar gâtul și buzele îmi erau uscate. Băusem atât de mult în acea seară, încât amintirile îmi erau impregnate de un cocktail de mirosuri de cafea, alcool și tutun. În maratonul acela de a consuma cât mai mult mi-am pierdut, pe lângă echilibru, și respectul de sine. În încercarea mea de a mă strecura printre acele ceasornicului cât mai fericită cu putință, m-am lipit lasciv de trupuri transpirate și rochii prea scurte, dansând în jurul propriei sticle de bere. Mi-am încleștat degetele după gâtul sticlelor și mi-am lăsat buzele să poposească pe gura lor, pe obraji pudrați și alte buze crăpate, împrejmuite de firicele aspre de păr.

Rochia neagră mi se ridica la fiecare mișcare, iar picioarele încercau să urmeze ritmul muzicii. Mă mișcam, dansam, săream, trăiam...


Era dimineață, undeva pe la cinci cred. Am pornit spre casă, așa amețită, răgușită, dar cu degetele împletite cu a lui.

I-am cerut o țigară. Am așezat-o între buze lăsând filtrul ușor ca să se balanseze, așa cum am văzut că fac fumătorii. Mi-am aprins țigara și am tras până când am simțit fumul acumulându-se în gură. Am încercat parcă să-l înghit, apoi m-am trezit izbucnind într-o tuse uscată. Ca într-un spasm am smuls țigara dintre buze, acoperindu-mi gura cu mâna. S-a uitat la mine impasibil. L-am ignorat. Am scuturat puținul scrum lovind aproape de vârf, am pus-o din nou între buze, dar de data asta am tras mult mai puțin fum. Pufăiam acolo lângă el, ca o puștoaică de 15 ani, crezându-mă în pas cu moda.

Dar pe lângă mirosul de tutun, simțeam mirosul ce i se prelingea de pe trup. Hapsână îl sorbeam din aer, înghițindu-l lent până când o dorință animalică și-a făcut apariția în interiorul meu. Cu o fluturare a mâinii am încercat să-mi alerg gândurile perverse, dar pofta de sex, pofta teribilă de el, s-a dovedit a fi mai puternică decât sutele de motive care mă împiedicau să merg mai departe.

Era atât de liniște. Străzi umede, magazine și bănci închise, ferestre întunecate. Îmi auzeam tocurile lovind asfaltul, înaintând spre casă, amândoi, singuri pe stradă, vorbind în șoaptă, inventând teorii și povești despre un trecut diferit și un viitor simplu. Mi s-a lungit zâmbetul pe întreaga față, căci ceea ce simțeam era o oarecare formă de fericire, acolo, lipită de el, sub pânza de cabluri suprapusă peste cer.

Atunci m-am trezit cu mâna lui pe fața mea și am simțit degetele lui calde cum mi-au oprit respirația, iar timpul a început să curgă invers. Deveneam mai tânără, mai sălbatică, mai perfidă sub atingerea lui.

Mi-a cerut să-i spun ceva, orice, căci mă aflam în fața lui, poate pentru ultima dată. Devenise pervers, iar privirea lui de „eu știu ceva ce tu nu știi” se înfigea din când în când în decolteu meu. Mi-a șoptit că arăt al naibii de bine, iar fundul meu arată trăsnet în rochia aia neagră. Și-a pus gura peste a mea, iar eu i-am răspuns primindu-l, masându-i limba și mușcând ușor buza sa inferioară. Mi-am băgat mâna în părul lui încâlcit și l-am tras mai aproape de mine. Buzele noastre străpunse de vânt se găseau, limbile se roteau una în jurul celeilalte scăldate în salivă, ochii se deschideau din când în când pentru a fi siguri că ceea ce se întâmplă e real. Zâmbea.

M-a tras apoi într-un gang mai întunecos, împingându-se în mine, căutând o crăpătură a țesăturii ca să pună mâna pe pielea mea. Mi-a simțit ștrampii, apoi i-a rupt, înfigându-și două degete în lăuntrul meu umed. Am gemut puternic când am realizat ce tocmai făcuse. M-am străduit să-l refuz, dar singură îmi ridicam fundul pentru ca degetele lui să mă pătrundă mai bine. Aparent îmi uitasem scrupulele pe măsuța barului din care tocmai plecasem. Știam doar că nu vreau să regret ceea ce nu am făcut, voiam să mă eliberez de dorințe, voiam să păcătuiesc încă o dată, așa că mi-am oprit mintea și mi-am permis să simt fiecare atingere fără să îmi mai pese de consecințe.

L-am mușcat zdravăn de buză, dar el nu se oprea. Nu îl interesa că eram afară și oricine putea să ne vadă. Mi-a șoptit în ureche că vrea să mă lingă acolo jos, eu topindu-mă instant, înfundându-mă mai tare în degetele sale.

Și-a fixat o mână peste gura mea, dar gemetele se aruncau în valuri spre degetele lui și parcă așa răsunau mai tare, mai înfundat, mai sălbatic, demne de milă. Doar un sunet metalic le acompania agonia dulce, ștreașina pe care m-am proptit se zgâlțâia trădând mișcările trupurilor noastre febrile. Își opintea degetele necontenit în mine, iar eu tremuram din toate încheieturile ca o vargă.

............

2.      Prima noapte împreună

Tremuram încercând să-mi încălzesc trupul mărunt, înfofolită în plapumă. Aveam părul răvășit și îmi ascundeam ochii de fiecare dată când îndrăzneam să-i zic ceva.

Stăteam lângă el, eram despărțiți doar de plapumă și câteva starturi de îmbrăcăminte. Și îl doream...Îl doream atât de tare. Îi simțeam penisul zvâcnind de dorință. S-a apropiat de mine, fiind determinat să pună capăt ridiculului ce nu ne lăsa să trăim, căci de când ne-am văzut prima dată tot ce am visat a fost momentul acesta. Voiam să îl sărut, să-i ating fața, buzele, mâinile, fundul. Voiam să fie în mine, să mă ridice și să mă pună peste el, mișcându-ne ușor.


Și-a ridicat cu greu capul și s-a uitat la mine. Probabil simțea și el același lucru, astfel nu era aici, nu acum când totul era în joc... Pe chipul lui nu puteam citi mai nimic în legătură cu ceea ce gândea cu adevărat despre mine, dar ochii lui trădau aceeași dorință.

Eram confuză, căci pentru prima dată după ani de zile m-am uitat adânc în mine și am văzut că-mi lipsește ceva. Nu eram fericită, nu fusesem niciodată, pentru că tot ceea ce făceam era să îmi umplu golurile cu straturi de nimicuri, iar așa mă completam singură zi de zi.

Mi-am ridicat ușor mâna și am pus-o pe pieptul lui. Îi bătea inima atât de repede... Am povestit de fericire, mai bine spus eu am povestit, el fiind atent la modul în care mi se deschide gura, mi se mișcă buzele pentru a scoate cuvintele ce alunecau atât de greu. Îi vedeam expresiile feței, iar micile riduri din jurul ochilor se curbau atunci când el zâmbea.

Când el zâmbea o făcea cu totul, chiar și cu ochii, iar întreaga lui față îl făcea cea mai frumoasă ființă pe care am întâlnit-o. Nu îl meritam, dar totuși era aici, lângă mine, povestind vrute și nevrute. Nu mă merita, când eu eram incapabilă să simt. Și totuși, ne căutam, ne torturam ore întregi pentru a ne distruge reciproc.

A vrut să mă sărute, dar l-am respins. S-a întins din nou în pat. Deși eram unul lângă celălalt, eu eram departe, cuprinzând cu privirea tavanul și candelabrul. Nu mai spunea nimic...

-          Mă pun să dorm puțin, am spus după ceva vreme.

-          Nu dormi, nu dormi încă. Nu vreau să dormi. Ești obosită?

-          Nu.

Am fugit atunci să-mi spăl fața. M-am uitat la mine în oglindă. Machiajul era mai mult o umbră decât un machiaj propriu zis. Mi-am frecat de multe ori ochii, întinzând dermatograful ca pe o pânză de desen. Aveam mici linii sub ochi, pe obraz, iar la coada ochiului lungisem o linie până aproape de sprânceană. Dar el susținea că sunt tot frumoasă și că, probabil, eram mult mai frumoasă fără machiaj.

Când m-am întors, nu a așteptat mult până și-a avântat dintr-o dată tot corpul și s-a aruncat spre gura mea. Nu l-am mai respins. Îi simțeam buzele crăpate. Cu mâinile îi căutam fața, tremurând ușor de fiecare dată când îmi dezlipeam puțin gura de pe a lui. Mi-am luat buza superioară între dinți și i-am găsit gura zâmbind. Zâmbeam amândoi ca doi copii, jucându-ne cu focul.

Nu ne puteam dezlipi unul de celălalt. Adoram să îl sărut, să învăț dansul limbii lui în căutarea limbii mele. Îmi mușca tare buza, dar îmi plăcea.

Îl opream de fiecare dată când voia să-mi ridice tricoul sau să-mi desfacă pantalonii. A început să-și legene trupul peste mine, la început timid, rușinat de apucăturile de animal pe care le avea, apoi, sub el, începusem și eu să mă mișc, rotindu-mi bazinul, lovindu-i ușor pelvisul. M-a înfundat cu capul printre perne, lăsându-mă să mă agăț de umerii săi. Și ne mișcam așa, îmbrăcați, într-un du-te vino agonizant. Îl torturam. Îl uram...Mă ura. Dar de fiecare dată când ne spuneam asta ne mișcam mai repede, lovind mai tare, suspinând necontrolat. Ne-am dat tricourile ude de sudoare jos și ne-am lipit unul de celălalt.

Era atât de cald, în aer mirosea a vanilie, iar sânii mei erau rotunzi, cu sfârcurile întărite. Nu a mai durat mult până când am rămas goi, căci trupul meu s-a desprins de minte și s-a lăsat pradă dorinței.
Și acum îmi amintesc de greutatea lui peste mine, cum îmi strivea lăuntrul și picurii de sudoare ce îi apăreau pe frunte.

...................

3.      Despărțirea



Sub plapumă îmi simțeam goliciunea zdrobită de un strat moale de piele străină și aspră. Nu eram singura ce își odihnea trupul în acel pat. Piciorul lui stătea sprijinit peste picioarele mele, iar respirația lui se rostogolea pe spatele meu, încordându-l. Simțeam căldura pe care o emana corpul lui lingându-mă, invitându-mă să îi cotrobăiesc prin suflet.

După ce am închis ușa în urma mea, am început să pășesc cât de repede am putut. Voiam să fug, dar aveam impresia că mă voi îneca cu aer și o să mă descompun acolo, în văzul tuturor.

Nu mai auzeam nimic altceva decât ritmul molatic ce mi se descria în piept. În spate rămâneau blocuri și magazine, siluete negre și zeci de mașini mute.

Soarele lumina strada, reflectând în ferestre. Era o zi atât de frumoasă, complet opusă sentimentelor ce îmi răscoleau sufletul. Nu înțelegeam cum ar trebui să mă simt după ceea ce făcusem. Îmi țineam brațele încrucișate peste piept ca nu cumva să pierd luptele acelea până nu ajung acasă. Îmi închipuiam că voi ajunge curând, îmi voi deschide brațele, prinzându-mi capul cu unghile. Voi plânge ca o nemernică tot ceea ce am lăsat să se întâmple, mi se va scutura lăuntrul și voi vărsa, apoi voi cădea în pat.


M-am strecurat înăuntru, lovind cu genunchiul ușa ca să se deschidă. Era încă cald în bucătărie și un miros de mâncare stricată venea dinspre vasele murdare pe care le lăsasem în chiuvetă.

Mi-am târâit trupul până în baie, iar acolo mi-am studiat ființa. Mi-am văzut ochii roșii, cearcănele, două pungi negre ce se afișau sub ochii mei ca două lacrimi de întuneric, buzele mușcate și roase de vânt, coșurile cu vârful alb ce stăteau să puște... Le-am strâns cu unghile murdare, apoi am șters sângele ce apăruse în locul punctelor albe. Am stat acolo în oglindă privindu-mă, fără a avea vreun gând. Mi-am ridicat cu stângăcie bluza, apoi maioul și mi-am văzut întâi stomacul plat. Urcând cu privirea mi-am zărit coastele una câte una și sânii acoperiți de mici vânătăi.

Mi-am dat jos toate hainele și m-am privit în oglindă. Slăbisem al naibii de mult în ultima perioadă și nu mai știam dacă noile mele forme mă făceau mai atrăgătoare sau, din contră, repulsivă. Oasele mi se vedeau la orice mișcare, pielea ținându-se țeapănă peste ele, sugrumându-mi măruntaiele să nu facă zgomot. Părul îmi acoperea mare parte din spate, căzând în valuri până aproape de fund. În față, sânii se ascunseseră printre suvițe rebele.

Mi-a scăpat un zâmbet în timp ce mă mișcam, studiindu-mi corpul... Nu m-am simțit niciodată mai goală ca atunci, așa plină de nimic înăuntru și totuși îmi permiteam să zâmbesc. Dar după acel calm, ceva s-a rupt în mine, pentru că o avalanșă de nimicuri și gânduri distructive se aruncaseră înspre mine.

Mi-am împins trupul sub duș și am lăsat apa să mă acopere în timp ce interiorul meu era nimicit. Am văzut apa sub mine devenind roșie, fiindcă se desprindeau bucăți din mine, luând cu ele visele care mă făceau întreagă.

Nu știu cât timp am stat sub duș, cât timp mi-a luat până ce am spălat mirosul lui de pe mine, dar știu că am frecat cu buretele fiecare parte până ce pielea mi-a devenit roșie. Priveam în gol, lăsându-mi trupul la înmoi, mintea derulând momentele acelea iar și iar și iar. Nu am făcut altceva în relația asta decât să ne scormonim prin răni, lărgindu-le și mințind că suntem fericiți.

Îmi aduc aminte de el, de trupul lui pe care l-am strâns în brațe acum o oră, de momentul în care m-a sărutat pentru ultima oară. A trecut atât de mult timp de când ne-am sărutat prima dată încât nu îmi mai amintesc de mine fără țigară. Port viciul lui acum cu mine, pedepsindu-mă că am îndrăznit să cred că el va fi cel care se va putea mula peste imperfecțiunile mele și că noi putem fi fericiți.
Ne-am iubit și ne-am dăruit trupurile atât de firesc, ne-am căutat cu mâinile prin întuneric și ne-am găsit stând buză în buză. Ne-am lipit sufletele, agățându-ne de timp pentru a-l opri. Dar noi nu am fost făcuți pentru a fi împreună. Totul e împotriva noastră. Ne desparte timpul și lumea. Iar acum ne despărțim chiar noi.


*****************************************************************************


The three stages of a relationship





" All That I need from you is to deep throat me and squeeze me between your bosoms. This is the truth. This is what I want. This ... and more. But this is desire, desire of the unknown. I wanted this from the first time I saw you. I couldn't image your eyes not looking up at me. I just want to feel you and hold your slender curves, bring you close, feel your warmth and bathe with you. I want you here in my bed and see how long it is till -you-can resist me, just Laying there, until you pounce on me. "



 1. The first kiss
I remember that I woke up, though I did not fall asleep before. My head was in pain and my throat and lips were dry. I had drunk so much that night that my memories were impregnated by a cocktail of scents of coffee, alcohol and tobacco. In the marathon of consuming as much as possible, I have lost, besides my balance, my self-esteem too. In my attempt to sneak through the clock hands as happy as possible, I bounded my lascivious body on sweaty bodies and short dresses, dancing around my beer bottle. I clenched my fingers after the bottles necks and left my lips camp on their mouths, on powdered cheeks and chapped lips, surrounded by rough hair.
My black dress was coming up with every move I made, and my legs were trying to follow the music. I moved, danced, jumped, lived...

It was morning, somewhere around five o` clock I think. I started to go on the road towards home, groggy, hoarse, but with my fingers intertwined with his.
I asked him for a cigarette. I placed it between the lips, leaving the filter easy to swing, as I saw that smokers usually do. I lit up the cigarette and took a deep breath until I felt the smoke accumulate in the mouth. It seemed that I tried to swallow it, cause I woke up bursting into a dry cough. Like a spasm I snatched the cigarette between the lips, covering my mouth with my hand. He looked at me impassively. I ignored him. I shook the little ash, hitting near the top, put it again between the lips, but this time I took much less smoke. I was puffing next to him like I was a 15 years old kid, believing that smoking makes me trendy.
But besides the tobacco odor, I smelled the scent that trickled from his body. Greedy I sipped it from the air, swallowing it slowly until the animal desire appeared within my body. With a wave of the hand I tried to stop my perverted thoughts, but the lust for sex, the terrible hunger for him, it turned out to be much stronger than the hundreds of reasons that prevented me from going on with it.
It was so quiet around us. Wet streets, closed shops and banks, black windows. I could hear my heels hitting the asphalt, moving towards home, both alone on the street, whispering, inventing theories and stories about a different past and simple future. A smile stretched across my face, because what I felt was some form of happiness, there, bound to him under the canvas of cables superimposed on the sky.
Then I woke up with his hand on my face and I felt his warm fingers as they stopped my breathing, and time began to run backwards. I became younger, wilder and more treacherous under his touch.
He asked me to say something, anything, because I was in front of him, perhaps for the last time. He became dirty, with that look of „I know something you do not know" that poked occasionally into my cleavage. He whispered that I look so damn good, and my ass looks amazing in that black dress. He put his mouth over mine, and I replied by receiving it, massaging his tongue and slightly biting his lower lip. I put my hand in his tangled hair and pulled him closer to me. Our lips pierced by wind were finding each other, tongues swirled around one another bathed in saliva, eyes were opened occasionally to be sure that what is happening is real. He was smiling.
He then pulled me into a dimmer corner, pushing his body into me, searching for a crack in the fabric to lay his hands on my skin. He felt the tights, and then he broke them, tucking two fingers inside me. I moaned loudly when I realized what he had just done. I tried to refuse him, but I alone was raising my ass for his fingers to penetrate me better. Apparently I forgot my scruples on the bar’s table that we left. I only knew that I don’t want to regret what I didn’t do, I wanted to be free of desires, I wanted to sin again, so I stopped my mind and I allowed myself to feel every touch without caring about any consequences.
I have bitten his lip so roughly, but he did not stop. He was not interested that we were outside and someone could see us. He whispered in my ear that he wanted to lick me down there; I melted instantly, stuffing me deeper into his fingers.
He set a hand over my mouth, but the moans thrown themselves like waves into his fingers, and it seemed that they sounded louder like that, muffled, wilder, pitiful. Only a metallic sound accompanied the sweet agony that we made, one eave which I was propped to was betraying the movements of our bodies in that shaking fever. He was constantly heaving his fingers in me, and I trembled like an aspen leaf.

............

2. The first night together


I was shaking, trying to heat my small body, wrapped up in an
eiderdown. I had disheveled hair and I was hiding my eyes whenever I dared to say something.
I sat next to him, separated only by the duvet and several layers of clothing. And I wanted him... I wanted him so badly. I could feel his cock throbbing with desire. He approached me, being determined to end the ridiculous that did not let us live, because from the first moment we saw each other that was everything we dreamed of. I wanted to kiss him, to touch his face, lips, hands and ass. I wanted him to be inside me, to pick me up and put me on him, moving slowly.
He raised his head slowly and looked at me. Perhaps he felt the same, if so he wouldn’t be there, not now when everything was at stake ... On his face I could not read anything about what he really thought about me, but his eyes betrayed the same desire.

I was confused, because for the first time in years I looked deep inside myself and saw that I was missing something. I wasn’t happy, I have never been, because everything I did was filling in the blanks with layers of nothings, and so I completed myself alone every day.

I raised my hand and gently placed it on his chest. His heart was beating so fast... We talked about happiness, better said I spoke, because he was paying attention to the way I opened my mouth, moving my lips so the words would come out. I could see his facial expressions and the small wrinkles around the eyes curving when he smiled.
When he smiled, he was doing that with everything, even with his eyes and his whole face made ​​him the most beautiful creature I ever met. I didn’t deserve him, but still he was there, beside me, telling tattles. He didn’t deserve me when I was unable to feel. And yet, we were searching one another, torturing us for hours to destroy each other.
He wanted to kiss me, but I rejected him. He lay back on the bed. Although we were next to each other, I was away, embracing the ceiling and chandelier with my eyes. He did not say anything...
- I’m going to sleep a little, I said after a while.
- Don’t sleep, don’t sleep yet. I don’t want you to sleep. Are you tired?
- No.
Then I ran to wash my face. I looked at myself in the mirror. My makeup was more a shadow than an actually makeup. I’d rubbed my eyes often, stretching the eyeliner as if my face was a drawing canvas. I had small lines under the eyes and on the cheeks, and at the eye tail I’d elongated along a black line almost near to the eyebrow. But he said that I am beautiful and that probably I was more beautiful without makeup.
When I came back, he did not wait long before he suddenly plunged his whole body and his lips fell over my mouth. That time I did not reject him. I felt his chapped lips. With my hands I was searching his face, trembling slightly whenever I was leaving for a moment his mouth. He took my upper lip between his teeth and I found his mouth smiling. We both smiled like two children playing with fire.
We couldn’t separate from each other. I adored kissing him, learning the dance of his tongue in search of mine. He was biting my lip hard, but I loved it.
I stopped him whenever he wanted to raise my T-shirt and undo my pants. He started swinging his body over me, at first he was shy, ashamed of those animals like manners he had, then, under him, I began to move, rotate my pelvis, hitting slightly his body. He stuffed my head among the cushions, leaving me to cling to his shoulders. And we moved like that, dressed, in an agonizing movement of back and forth. I was torturing him. I hated him... He hated me. But every time we said that we're moving faster, hitting harder, moaning uncontrollably. We lifted our sweaty T-shirts and we felt each other's skin.
It was so warm, the air smelled of vanilla and my breasts were round, with the nipples hardened. It did not take long until I was naked, because my body detached itself from the mind and fell prey to desire.

Even now I remember his weight over me, how he was crushing my inside and the drops of sweat forming on his forehead.

...................

3. The break-up

Under the covers I felt my nakedness crushed by a soft layer of a foreign and rough skin. I wasn’t the only body resting in that bed. His leg was leaning over my feet and his breath was trundling on my back, straining it. I felt the heat of his body licking me, inviting me to rummage through his soul.
After I closed the door behind me, I began to walk as fast as I could. I wanted to run, but I was under the impression that I could choke with air and I'll break down, there, in front of everybody.
I couldn’t hear anything other than a melancholic pace coming from my chest and behind me houses, shops, black silhouettes and dozens of mute cars remained.
The sun was shining on the streets, reflecting in the windows. It was such a beautiful day, completely opposite from the feelings that were raking my soul. I didn’t understand how I was supposed to feel after what I had done. I held my arms crossed over my chest so I wouldn’t lose those internal battles until I get home, figuring that I will be there soon. I would open my arms, clutching my head with my nails. I would cry like a loser for all that I let to happen, shaking up my inside I would throw up, then I would fall on the bed.
I sneaked inside the house, hitting the door with the knee to open it. It was still hot in the kitchen and a smell of rotten food was coming from the dirty dishes I left in the sink.
I dragged my body to the bathroom and there I studied my being. I saw red eyes, dark circles, two black bags under my eyes like two tears of darkness, bitten and crunched by the wind lips, pimples with white top that could burst out in every moment... I clenched them with dirty nails, wiping out the blood that appeared in the place of those white points. Without any thought I stood there looking at myself in the mirror. Awkwardly I lifted my blouse, and then my undershirt seeing first a flat stomach. Climbing with my eyes I was seeing the ribs, one by one, and a pair of breasts covered in small bruises.
I took all my clothes off and I continued looking in the mirror. I grew thin a lot lately and I did not know if my new forms made ​​me more attractive or, conversely, repulsive. My bones were visible in every movement, and the stiff skin was taking over, choking my bowels so they don’t make a noise. My hair was covering much of the back, falling in waves almost to the butt. In front, the breasts were hiding among rebel strands of hair.
I slipped away a smile while I moved; studying my body ... I’d never felt so empty like then, so full of nothing inside and, still, I allowed myself to smile. But after that calm, something broke inside me, because an avalanche of nonsense and destructive thoughts thrown themselves towards me.
I pushed my body in the shower and let the water cover me while my inside was destroyed. The water below me became red, as pieces of me were breaking loose, taking with them the dreams that once made ​​me whole. I was falling apart.
I do not know how long I was in the shower, how long it took me until I washed his scent off me, but I know that with a sponge I rubbed each side until my skin became red. Staring at nothing, leaving my body to soak, scrolling in my mind those moments again and again and again, I did not do anything in this relationship than to dig through wounds, widening them and lying that we are happy like that.

I remember him and his body that I hugged an hour ago, the moment he kissed me for the last time. It's been so long since we kissed the first time that I did not remember me without a cigarette. I am wearing his habit on me now, punishing me because I dared to believe that he will be the one that could be molded over my imperfections and that we could have been happy.
We loved and gave our bodies to one
 another in a natural way, with our hands we searched for each other in the dark, founding us sitting lip-in-lip. We bounded our souls, clinging to time so it would stop. But we were not meant to be together... Everything was and is against us. Time separates us and the world too. And now... we separate ourselves.