În caz că te întrebi ce mai fac III (English version below)

”Dacă tot vrei să salvezi pe cineva, salvează-te pe tine...” - U. L.

Sunt aici, departe de locul ce l-am numit cândva acasă. Îmi ignor încă o dată tristețea ce s-a aglomerat sub piele după ani lungi și zile scurte fără soare...și spunând asta trebuie să îmi cuprind din nou trupul în brațe să verific ființa cu fruntea febrilă, ochii obosiți și buzele uscate. Îmi spun că oarecum sunt bine, iar o parte din mine chiar crede asta. Fericirea mea mereu a fost de scurtă durată, alungindu-mi ușor buzele pe față, ca apoi să se piardă printre nimicurile ce îmi definesc persoana.


Îmi ating fața sumbră și obrajii rujați de vântul rece de septembrie. O uscăciune îmi întâlnește buricul degetelor, iar dedesubt riduri cresc de nicăieri, fac parte din mine, se adâncesc în piele și decid să rămână acolo. Sunt prea tânără să mă simt atât de bătrână, și totuși...


Nu demult mi s-a rupt efectiv inima în mine. Am simt-o cum mai întâi s-a fisurat, cum la fiecare cuvânt pe care reușeam să îl elimin de pe țeava gâtului se crăpa din ce în ce mai tare, ca apoi să simt cum se destramă bucată cu bucată, în timp ce mă luptam cu mine însumi ca să închid ușa grea în urma lui, lăsându-mă nu doar fără aer, fără speranțe, dar și fără viitor. În spatele ușii, prin vânt și ploaie, împins de indiferența pe care i-am arătat-o, a plecat el la fel de bolnav, de dependent și singur ca un om rupt, însă fără să înțeleagă de ce.


De cealaltă parte a ușii un întuneric familiar și cald îmi cuprinde noapte de noapte corpul frânt. E singurul ce se așază lângă mine în pat, nu mă judecă, nu îmi vorbește înapoi, nu mă critică. El e singurul ce înțelege. Lui îi spun cât de mult simt că m-am schimbat, îi spun ce am ajuns să urăsc. Sunt furioasă că sunt din nou pe drumuri, fără țel. Nu mă mai recunosc, nu știu ce să fac sau în ce parte să o iau. Odată cu el, mi-am pierdut casa ce am construit-o în brațele lui. Dar cel mai mult urăsc că toți îmi spun că trebuie să trec peste, deși nu știu cum aș putea să fac asta. Nu acum, nu după atâta timp, când mă privesc și văd că sunt și eu un om rupt, la fel ca și el. Ce am făcut?


Dincolo de piept, ceva mă reține să respir, mă apasă către pământ pe zi ce trece. În locul inimii un strigăt de durere s-a format, se leagănă într-un du-te vin-o furtunos în cutia toracică, iar eu nu pot să-i dau drumul. E singura dovadă că toți acești ani nu au fost un vis. Îmi deschid gura uscată ca pe niște obloane ruginite și vechi, însă durerea nu iasă, iar în spatele ei ploaia foșnește din nou, o armată dezorientată de stropi se încâlcește sub bărbie, inundându-mi în urma ei ochii.


Te întrebi ce mai fac... acum?! Trăiesc. Umblu pe străzi. Sper încă o dată. Însă, de data asta, aleg să mă salvez pe mine. Construiesc acasă în mine.

In case you are wondering how I am III

”If you still want to save someone, save yourself” - U. L.

I’m here, far away from the place I once called home. I ignore once again the sadness that has crowded beneath my skin after long years with short days without sunshine... and saying this I have to hold my body and examine this being with feverish brow, tired eyes and dry lips. I’m telling myself I’m somehow OK, and a part of me really believes that. My happiness has always been short-lived, gently elongating my lips over my face, then losing itself among the small things that somehow define my person.


I touch a grim face and red colored cheeks stroked by the cold September wind. A dryness meets my fingers navel and, under them, wrinkles grow from nowhere, they become part of me, getting deeper into the skin and decide to stay there. I’m too young to feel so old, and yet...

Not long ago my heart literally broke inside me. First I felt it as it cracked, as each word I was able to eliminate from the necks pipe was cracking it deeper and deeper. Then I felt how it decomposed piece by piece while I was struggling with myself to close the heavy door behind him, leaving me not only without air and hope, but as well without a future. Behind the door, through the wind and rain, pushed away with my indifference that have shown him, he left as sick, dependent and broken a man can be. But still... he did not understand why.


On the other side of the heavy door a familiar and warm darkness hugs my broken body night after night. He is the only one who lays beside me in bed, he does not judge me, he does not speak back to me, he doesn’t criticize me. He is the only one who understands. I only tell him how much I feel I’ve changed, telling him what I’ve come to hate, cause I am angry that I’m on the roads again without a goal. I do not recognize myself, I do not know what to do or where to go now that I have lost the home I built in his arms. But most of all I hate the fact that everyone tells me that I have to move on, though I do not know how I can do that, not now, not after so much time, when I see myself as broken as him. What have I done?


Beyond my chest something holds back my breathing, pushing me to the ground every passing day. Instead of a heart, I am holding a cry of pain, that swings into a go-thrust in my chest box, and I cant seem to be able to let it go. It’s the only proof that these years weren't a dream. I open my dry mouth like rusty and old shutters, but the pain doesn’t come out, and behind it a rain rages again, an disoriented army of drops tangles under my chin, flooding my eyes.


You are wondering how I’m... now?! I'm alive. I'm walking on the streets. I am hoping once again. But, this time, I choose to save myself. I'm building a home inside me.