miercuri, 26 mai 2010

Furtuni ep.1


Pomii se mişcă într-un vals tenebru în suflarea aerului destul de rece pentru luna mai. Luna e undeva pe cer, îngheţată, după norii mari şi negrii, alături de stelele ce nu mai vor să strălucească astăzi. Azi nu.

Oraşul doarme indiferent de haosul ce s-a născut afară, iar orologiul vechi bate molatic ora 4. Sunt atât de lucid pentru ora aceasta încât prefer să mă scufund în gânduri decât într-un vis a cărui desfăşurare nu i-o pot decide. Fereastra mea stă să se crape de la violenţii stropi de ploaie. Vântul muşcă flămând din ziduri, demascat de flash-uri cereşti de lumină. În sunete impulsive de tobe cerul răsună, dar ochii lumii rămân închişi, nepăsători, inconştienţi.

În cochilia mea încep să ruginesc în păcate, iar azi mă simt un ciudat fără cuvinte, un simplu obiect murdar pe care toţi au pus mâna, apoi l-au lăsat neinteresaţi pe raftul prăfuit al unui magazin de antichităţi. Azi mi-am pierdut luciul, strălucirea pe care o mai păstram la rădăcinile sufletului meu albastru, deschis să îmbrăţişeze orice persoană, orice fiinţă incapabilă să-şi ridice moralul din propriile zvârcoliri interioare. La un val imens de nebunie mi-am pierdut şi pelerina mea de caracter, care mi-am confecţionat-o singur în anii de singurătate şi incertidudine, protecţia mea pentru haosul de afară. Misterul ce sălăşluia în jurul meu s-a disipat într-o clipă, lăsându-mă gol, zăpăcit, un obişnuit „eu”, un vulnerabil păcătos ce mereu zâmbeşte, minţind în stânga şi în dreapta că nu iubeşte, însă nu e vina mea că timpul o cere, la fel şi inima mea incompletă.

Azi toate şi-au găsit sfărşitul, mânjindu-mi cămaşa în drumul lor disperat către pierire. Azi am rămas doar cu mine... restul a scăpat de sub control şi a devenit fără importanţă.

Azi imaginile nopţii trecute şi-au pierdut claritatea, iar ce am simţit atunci şi-a micşorat intensitatea. Las toate să se dărâme peste mine, înghiţându-mă sec, căci mi-am dat seama că nu pot salva pe nimeni când sunt doar o iluzie în care nu cred nici măcar eu. Nu reuşesc să adorm... Dă-mi motive să adorm când totul în jur se schimbă, se destramă, rupându-se de esenţial !

Vorbesc pe înţeles sau nu, scriu tâmpenii, accept orice doar azi... Căci azi nu se va stinge ca restul zilelor fără un motiv. Îmi ridic moralul, scuturându-l de praf, îmi ascund secretele ca să merg înainte încrezător. De furtuni voi putea scăpa uşor, căci de astăzi nu mai există mâine!

duminică, 23 mai 2010

Făptura sufletului meu


Daca-i ştii ce e dincolo
De ochii trişti ai mei…
Un suflet pur e-acolo
Ce priveşte ochii tăi.

Dar adesea el găseşte
Întuneric, nici urmă de lumină,
Însă cu ochelari de-abia se zăreşte
O inimă ce bate timidă.

Sufletu-mi sare de bucurie
Când pe faţa ta zăreşte
Gura neatinsă, de culoare purpurie,
Ce deodată-mi zâmbeşte.

Prima dată s-a pierdut,
M-a făcut să închid ochii
Să nu-mi dau seama unde s-a dus
Şi-mi tremurau încet genunchii.

Mi-a şoptit să-l las făptura s-o vadă
Să-i vorbesc fără importanţa,
Iar el să-ncerce s-o citească
Uitându-se atent la a sa faţă.

N-am obiectat însă nimic,
Săream de la un subiect la altul
Mă gândeam ce să mai zic
Sufletul ca să mi-l satur…

Ce ai drace, nu te saturaşi?
Tot la faţa sa privesşti
Cât de mult aşa ai să mă laşi?
Ai de gând să te opreşti… ?

Nu zici nimic, păcătosule,
Într-una tot zâmbeşti
Lasă făptura, prostule
Că nu ştii ce ai să păţeşti!

Tu nu-ntelegi de voie bună
Căci cu focul nu-i de joacă?
Vrei ca inima-mi nebună
Încet, încet de ea să-i placă?

Sufletul a uitat de mine,
Soarbe toate cuvintele ei,
Ce nu am făcut eu bine
De acum privesc neîncetat la ochii tăi?

poezie scrisă în 6.04.2005 h 16:33-17:00

sâmbătă, 22 mai 2010

Ascultă...simte




Ascultă paşii ce se pierd în urma ta,
Simte ce rece se poartă lumea rea.
Povestea e gata, s-a ajuns la deznodământ
Te aşteaptă lopata să te-mbrace în pământ.

Ascultă cum vorbesc în şoaptă şi-apoi râd,
Abia aşteptă să te vadă-n mormânt.
Simte cuiele reci ce sicriul ţi-l stăpung
Şi clopotele, în cinstea ta, de departe se aud.

Ascultă spiritele lăsate pe acest sumbru pământ
Cum cântă şi dansează aproape de mormânt,
Simte bucuria lor cu miros de mucegai
Înghite-ţi apoi frica şi păşeşte înspre rai.

Preotul, sărmanul, sufletul încearcă să-l salveze
Şi calea ta strâmbă spre cer s-o lumineze,
Dar îngerii, atât de îngroziţi de povestea ta,
Pasivi lasă torţa jos şi-ncearcă a te uita.

Ascultă-ţi inima, după atâta timp, în sfârşit stagnează,
Iar sângele în ale tale vene nu mai pulsează.
Simte focul ce-ţi va arde sufletul cu satisfacţie,
Dorinţele nu se mai îndeplinesc când trupul moare.

Ultima sărutare i-o vei da ei, plin de ceaţă în ochii cu cristale de sare,
O vei înăbuşi de iubire, găsind apoi că cea ce ţi-a răspuns la sărutare
Nu e nicidecum silueta celei pe care o credeai a fi ultima ta alinare,
Ci o tenebră umbră, o iluzie, o simplă formă a celei numite "moarte".

Credeai că viaţa ta se va termina frumos, altfel,
Dar te-ai înşelat amarnic, se termină la fel:
O groapă, un sicriu, pământ şi-n final o cruce,
Iar acolo, în adâncuri, trupul sufletu-l va plânge.

Şi tot timpul ai ascultat acestea cu ochii-nchişi
Degeaba încerci, că veci n-ai să-i deschizi,
Simte-ţi pentru ultima dată corpul amorţit
E prea târziu acum, tu...dormi liniştit.

poezie scrisă în 27.12.2005 16:20

vineri, 14 mai 2010

Telefonul sună...



Telefonul sună, un buton se apasă, conversaţia începe:
-Vino şi deshide uşa!
-Pleacă.
-Cum să plec? Sunt eu, nu te mai prosti şi dechide!
-Pleacă!
-Dar ce se întâmplă? Ce faci?
-Plâng...
-De ce?
-Acum mă întrebi? Acum?! Ciudat...
-Nu te înţeleg...
-Niciodată nu mai înţeles, de ce acum ar fi altfel?
-Nu mai dramatiza, copilă! Devi ştearsă, patetică chiar... Lasă-mă să intru şi totul va fi ca înainte.
-Uite cine vine să mă viziteze, oferindu-mi consolare temporară! Fericirea în persoană, legată la ochi cu trufie şi ignoranţă. Dă-mi pace... Am râs destul crezând că îmi poţi salva sufletul. Tu nu eşti pentru mine. N-am să-ţi deschid, nu ai decât să spargi uşa...
-Nu sunt atât de disperată! Altele ar da orice să fie cu mine... Şi tu m-ai primit de atâtea ori în casă fără să-ţi pese cine sunt cu adevărat.
-Acum ştiu cine eşti... Nu-mi doreşti binele, chiar dacă mă faci să râd, chiar dacă îmi pierd minţile şi devin un animal turbat de fericire... Toate dispar cât ai pocni din degete atunci când rămân singură. Aş vrea să-mi găsesc sinele în picurii ce-i vărs, măcar să nu-i lepăd în van, dar fiecare se scurge haotic spre a lovi cearceaful, murind într-o mare de linişte. Aş vrea să te rup din inimă, capriciu insolent... De ce mă încăpăţânez să cred că tu nu poţi fi cea ce te descoperi lor?
-Lor? Ce vorbeşti? Aceasta sunt eu!
-Cu câtă siguranţă ai spus-o, aş crede dacă nu aş fi aşa confuză astăzi. Mă întreb de ce mă încăpăţânez să cred că dacă îţi am mâna pot trece peste problemele ce le deţin? Norocos suflet am! Înghite-ţi cuvintele, azi nu te mai cred! Întoarce-te de unde ai venit, cu îngerii şi demonii care i-ai adăpostit în mine, ca să rămân doar eu...
-Nu vreau! Sunt parte din tine deja, nu ai cum să scapi de mine... Vei deveni fragilă, copilă, şi cuvintele te vor putea crăpa. Mă poţi ignora, mă poţi uita pentru câteva clipe, dar nu mă poti ucide, căci ai muri odată cu mine.
-Atunci, adio! O împuşcătură asurzi tonul de la telefon. La un colţ de decor sângele se aruncă victorios peste pieptul celei din cameră. În celălalt colţ, pe scară, încremenită, şi totuşi incapabilă să înţeleagă, o altă persoană s-a prăbuşit la pământ, dematerializându-se.

Departe de dansul picurilor roşii, o scrisoare îşi face loc înspre lumină.
„Înebunesc în acest carusel în care m-am urcat, din care nimeni nu mă poate ajuta să cobor. Urăsc să mă privesc în oglindă, să-mi văd chipul pe care ceilalţi îl ignoră sau poate eu sunt de vină că nu le pot arăta ce sunt... Sunt un demon, sunt o fiară neîmblânzită... Sunt un înger, sunt un fulg ce se aruncă atât de uşor, fără teamă, spre pământ... Sunt un simplu om vesel ce bate la propria-i uşă, căutând să modifice realitatea... Sunt un suflet dereglat ce plânge noaptea, căci a mai trecut o zi şi toate au rămas la fel de confuze. Sunt opiu, sunt o palmă. Sunt o voce a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aş despărţi în două.
Rămâi cu bine, mamă! Te rog, iartă-ţi copila ca nu a mai îndurat să-şi mai vadă reflexia diformă pe chipurile celorlalţi. Înainte ca ea să pună mâna pe sufletul meu o voi alunga, cu toate defectele ei impertinente, departe de pe trupul meu. Nu te preocupa, mamă... Din sânge voi renaşte cu un suflet nepătat de ceilalţi, pe a cărui haină nu îşi va şterge nimeni creta de pe mâini. Aşteaptă-mă...”

marți, 4 mai 2010

Iubire ţinută în lanţuri


Ţine departe întunericul de mine,căci mă sufocă în braţele sale pline de vise şi îmi scoate la suprafaţă temerile neîntemeiate. Numai tu poţi să mă desparţi de ceea ce nu sunt, sărutându-mi gura pe ascuns... Mi-aş vinde o bucată din suflet ca să îmi răneşti tu buzele, lăsând iar sângele să le umezească. Aş putea trăi în durere lângă tine, aş putea să-mi smulg suspinele neclare, să-mi rup în bucăţele hainele mizere, m-aş putea hrăni doar cu iubire şi pastile de zahăr, însă mi-aş toci ghearele de fiară ca să nu-ţi sfâşâi pielea... Tu nu meriţi să te distrug.

Ochii mei mari îţi caută figura, vor să alunece de pe fruntea ta, pe ochi, pe gură... Mi-e poftă de buzele tale cărnoase, de obrajii tăi pălmuiţi de atâtea cuvinte, ale căror stăpân nu sunt eu, de gâtul tău nemuşcat... Îmi doresc să te pot ridica în aceleaşi extaz în care sunt eu la întâlnirea ochilor tăi tulburi de tristeţea ascunsă în adâncul lor. Eu îţi cunosc sufletul, îl citesc atât de uşor doar privindu-te, dar nu îndrăznesc să îmi compar nebunia cu a ta... „Oamenii nebuni nu se pot îndrăgosti”, mă mint de fiecare dată când simt că sunt cu adevărat complet. Prefer să ne vânăm în continuare emoţiile, adorând aceste scăpări spre fericire sub egida săruturilor tale. Clocotim de răceală, având mereu norocul de a îngheţa orice scânteie ce ne-ar putea aprinde trupurile deşarte, nevăzând simplitatea lucrurilor, căci iubim să ne complicăm prin răspunsuri filozofice la întrebări ce şi le pune un copil. Preferăm să ne ascundem ploaia, înveselindu-ne cu băuturi reci şi ţigări calde de râsete.

Răneşte-mă, nu-mi pasă cât timp te pot simţi! Abuzează de naivitatea mea, manipulează-mi gândurile şi acţiunile viitoare, stoarce din mine orice speranţă că ne vom iubi vreodată, cruţă-mi ,te rog, viaţa atunci când te avânţi înspre neînsemnatul meu trup, înfruptă-te din sângele ce ţi-l ofer, joacă-mă pe degete, supune-mă oricărui tratament distrugător pe care crezi că îl merit, apoi distruge-mă complet cu aceleaşi vorbe fără rost despre iubire şi incapacitate! Leagă în lanţuri ceea ce este între noi, leagă două fiare împreună, apoi părăseşte-ne, lăsându-ne în întunericul în care m-ai găsit înainte să apari. Tu ţine această iubire în lanţuri, eu te voi ajuta s-o renegi...

Deşi nu te-am văzut ieri, nici azi şi poate nu am să te văd nici mâine, rămân acelaşi nenorocit plin de vise, străin de sentimente până te voi avea din nou, te voi gusta în întuneric, fără să zic nimănui, nici măcar ţie, ce ascund.