vineri, 14 mai 2010

Telefonul sună...



Telefonul sună, un buton se apasă, conversaţia începe:
-Vino şi deshide uşa!
-Pleacă.
-Cum să plec? Sunt eu, nu te mai prosti şi dechide!
-Pleacă!
-Dar ce se întâmplă? Ce faci?
-Plâng...
-De ce?
-Acum mă întrebi? Acum?! Ciudat...
-Nu te înţeleg...
-Niciodată nu mai înţeles, de ce acum ar fi altfel?
-Nu mai dramatiza, copilă! Devi ştearsă, patetică chiar... Lasă-mă să intru şi totul va fi ca înainte.
-Uite cine vine să mă viziteze, oferindu-mi consolare temporară! Fericirea în persoană, legată la ochi cu trufie şi ignoranţă. Dă-mi pace... Am râs destul crezând că îmi poţi salva sufletul. Tu nu eşti pentru mine. N-am să-ţi deschid, nu ai decât să spargi uşa...
-Nu sunt atât de disperată! Altele ar da orice să fie cu mine... Şi tu m-ai primit de atâtea ori în casă fără să-ţi pese cine sunt cu adevărat.
-Acum ştiu cine eşti... Nu-mi doreşti binele, chiar dacă mă faci să râd, chiar dacă îmi pierd minţile şi devin un animal turbat de fericire... Toate dispar cât ai pocni din degete atunci când rămân singură. Aş vrea să-mi găsesc sinele în picurii ce-i vărs, măcar să nu-i lepăd în van, dar fiecare se scurge haotic spre a lovi cearceaful, murind într-o mare de linişte. Aş vrea să te rup din inimă, capriciu insolent... De ce mă încăpăţânez să cred că tu nu poţi fi cea ce te descoperi lor?
-Lor? Ce vorbeşti? Aceasta sunt eu!
-Cu câtă siguranţă ai spus-o, aş crede dacă nu aş fi aşa confuză astăzi. Mă întreb de ce mă încăpăţânez să cred că dacă îţi am mâna pot trece peste problemele ce le deţin? Norocos suflet am! Înghite-ţi cuvintele, azi nu te mai cred! Întoarce-te de unde ai venit, cu îngerii şi demonii care i-ai adăpostit în mine, ca să rămân doar eu...
-Nu vreau! Sunt parte din tine deja, nu ai cum să scapi de mine... Vei deveni fragilă, copilă, şi cuvintele te vor putea crăpa. Mă poţi ignora, mă poţi uita pentru câteva clipe, dar nu mă poti ucide, căci ai muri odată cu mine.
-Atunci, adio! O împuşcătură asurzi tonul de la telefon. La un colţ de decor sângele se aruncă victorios peste pieptul celei din cameră. În celălalt colţ, pe scară, încremenită, şi totuşi incapabilă să înţeleagă, o altă persoană s-a prăbuşit la pământ, dematerializându-se.

Departe de dansul picurilor roşii, o scrisoare îşi face loc înspre lumină.
„Înebunesc în acest carusel în care m-am urcat, din care nimeni nu mă poate ajuta să cobor. Urăsc să mă privesc în oglindă, să-mi văd chipul pe care ceilalţi îl ignoră sau poate eu sunt de vină că nu le pot arăta ce sunt... Sunt un demon, sunt o fiară neîmblânzită... Sunt un înger, sunt un fulg ce se aruncă atât de uşor, fără teamă, spre pământ... Sunt un simplu om vesel ce bate la propria-i uşă, căutând să modifice realitatea... Sunt un suflet dereglat ce plânge noaptea, căci a mai trecut o zi şi toate au rămas la fel de confuze. Sunt opiu, sunt o palmă. Sunt o voce a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aş despărţi în două.
Rămâi cu bine, mamă! Te rog, iartă-ţi copila ca nu a mai îndurat să-şi mai vadă reflexia diformă pe chipurile celorlalţi. Înainte ca ea să pună mâna pe sufletul meu o voi alunga, cu toate defectele ei impertinente, departe de pe trupul meu. Nu te preocupa, mamă... Din sânge voi renaşte cu un suflet nepătat de ceilalţi, pe a cărui haină nu îşi va şterge nimeni creta de pe mâini. Aşteaptă-mă...”

4 comentarii:

MYTZU spunea...

:x :*

tiberiupincova spunea...

Daca 1/2 din acesta lume ar avea aceste forme, poate am fi mai uniformi, iar reflexia diforma ar ramane parte din putin... oare vreodata?!?

cristiandima spunea...

Sunt sigur că oglinda e problema și nu oglindirea. Aşa că eu i-aș spune celei ce se oglindește, să schimbe oglinda, cu una a culorilor frumoase, a florilor de mai, a zâmbetelor și a acordurilor de chitară!

Ice Falling spunea...

Superb...n-am cuvinte nota ta de mister iti da originalitate in scrierile tale ...de la mine ai nota 100 tine-o tot asa :)