duminică, 21 februarie 2010

Despre încredere...(temă dată de Zangăniţi)


Naivi ne-am născut cu toţii,ne-am dus uşor către lumină,că să descoperim că întunericul cu care am fost obişnuiţi nu avea atâta agitaţie şi nonsens ca lumea ce am zărit-o sclipind în braţele razelor de soare. Prea mult zgomot,prea multe minciuni se lasă odată cu praful pe hainele noastre,ne jucăm cu prea multe iluzii ca apoi să cădem inconştienţi în genunchi,plângând.

Am crezut că ochii nu pot minţii niciodată,sub culoarea lor desenată în cretă,şi ne-am zis că monştrii există doar în coşmarurile noastre de când eram copii...Dar noi ne minţim şi singuri,ascundem gânduri... când ,defapt,ei se ascund în noi. Rănim pentru a simţi mirosul dulce de sânge, sătuli să fim vânaţi şi să cădem drept victime.Ciudat...Suntem răniţi,simţim pe pielea noastră durerea,şi totuşi ceea ce ne ridică în picioare e răzbunarea de a oferi acelaşi plăcere dură.Rănim nevinovaţi,nevinovaţii devin ucigaşi de sentimente şi donatori de cicatrici pe inimile altor nevinovaţi şi tot aşa,un joc de cercuri,pentru că nu ştim să o luăm de la capăt şi să vedem inocenţa din alţi ciudaţi ca noi. Iubim apoi nimicul,şi sperăm că nu vom mai gusta amara suferinţă,şi îmbrăcăm indiferenţa ca să putem lua viaţa în plin.Metode de autodistrugere...

Plouă în noi cu sentimente... căutăm încrederea absolută,fiinţa aceea ce nu ne va trăda niciodată,dar pe cine minţim,când noi înşine am rănit pe atâţia? Iar semenii noştrii,ce păşesc pe vârfuri ca să nu-i auzim cum ne încalcă încrederea,apar şi dispar din peisajul care ne înconjoară,fără să-şi ceară iertare.
Nu sunt încă sigură că vreau să renunţ la încredere,deşi toate cad pe lângă mine,în cioburi reci de sticlă.

Eu una nu mă pot desprinde de naivitate,îmi este încrustată în măduva spinării.Inspir uşor,trăgând în piept toate nimicurile ce învârtesc lumea în delirul ei sumbru. Expir prin vise la fiecare colţ de stradă, crezând în monştrii ce mi se descoperă pe clădirile întunecate... Greşeala mea e că îi adăpostesc în suflet! Îi primesc cu braţele deschise,sărutându-le gura plină de minciuni,râd la glume...râd şi la surprizele provocate instinctiv,fără să spun nimănui ce simt. Credem în tot ce se mişcă,zicând că deţin aceeaşi inimă la fel ca noi. Suflete fără pată, şifonate de încrederea dată mult prea repede pe o tavă.Îmi este dor de culorile acelea clare de oameni pastelaţi pe care le vedeam cândva demult,fără să mai am nevoie de altă sursă de fericire.Acum am devenit cu toţii neînteleşi,alergând după planuri ireale,ce se desprind din nori.

Nu vreau să rămân cu mine însumi,de aceea cred în tine,în el,în noi...chiar dacă...

vineri, 12 februarie 2010

Suflarea rece a timpului



Tic tac tic tac...simt timpul cum trece peste mine,controlându-mi fiecare mişcare, smulgând în urma suflării sale reci fiecare cicatrice, ce şi-a găsit adăpostul pe un trup frivol şi îndoielnic.Simt cum îmi trage din piept şi puţina viaţă care se mai agită în mine,delirant printre vise.

Dispar,aşa cum a vorbit inima ta îngheţată...Închide ochii,acoperă-ţi cu mâinile urechile, să nu iei parte la agonia disipării mele şi a cioburilor rămase dintr-o iubire. Pot oare să-ţi şoptesc un ultim secret? Dacă te-ai întoarce, şi m-ai privi, ai putea să vezi ticălosul ce se stinge,scăldat în picături sărate prin a căror coliziune cu asfaltul se nasc sunete tragice inferioare stării sufletului meu. Nu te preocupa...doar încurc cuvintele ca tu să rezolvi enigmele ce se ascund sub ele.E doar un joc de sentimente şi trăiri spuse,aparent,fără sens, care se colorează prin cuvinte. Cuvântul... cel mai concret aspect al comunicării,şi iată-ne închişi între pereţii mândriei noastre,străini printre particule de praf.

Nu aş vrea să mor din prezentul tău...dar timpul trece,iar tu ai hotărât să închizi uşa, gonindu-mă afară din viaţa ta,care până nu demult era a noastră.

Timpul...înloc să-şi oprească asprele ace,el continuă să mă înebunească prin rotiri şi amintiri, gânduri şi momente ce nu se vor mai repeta. Ceasul se zbate să umple camera cu ticăitul lui licărit ,dar sumbru, aşa cum eu m-am zbătut să-ţi umplu viaţa cu lucrurile mărunte ce mă reprezintă,dar nu destul cât să te completeze.

Pe marginea celor întâmplate rămân copil al timpului,depănând firicelele unui destin,în câteva clipe înaintea sărutării mele cu asfaltul moale,oprind ceasul sub un bloc de gheaţă... Eu,una,nu mai rezist presiunii de limitare a timpului.Vreau să uit,vreau să zbor...Rămâi cu bine,rămâi in urmă!

luni, 8 februarie 2010

Lăsaţi-mă să fiu trist!


M-am săturat să îngân cântece care, aparent, îmi descriu banala situaţie în care mi s-a încâlcit sufletul. Acelaşi tavan, pictat cu steluţe vechi fosforescente, e în calea ochii lor mei roşii, neînchişi de atâta vreme. Albul său mă duce în delirul unei insomnii continue. Rămân în confortabilul meu loc plin de teamă, cu prea multe gânduri ce îmi obosesc mintea negăsind soluţia.

Fumez...e singurul viciu care mă face să nu îmi mai simt trupul tremurând, mă calmează, dar mai am doar 2 ţigări şi noaptea tocmai ce a oprit becul peste oraş.

Lacrimi încă mai curg, ştergând sărutările pe care le-ai împrăştiat pe faţa mea... Nu vreau să mă opresc din plâns până când nu vor dispărea toate urmele atingerilor tale. Tot ce am fost cândva s-a stins undeva în urma ta, atunci când, fără să-ţi pese, ai refuzat un neînţeles ca mine, neînţeleasa fiind chiar tu.
M-ai lăsat gol, murdar, incomplet, singur, demn de milă... Trandafirii putreziţi îşi scutură spinii pe inima mea în suferinţă, iar tu... tu mă întrebi dacă te-am uitat. Rămâi inocentă pentru mine, deşi cu o simplă alegere ai ucis un om...

Mă întreb: cum ar fi să nu mai simt nimic, să devin opac, fără de sentiment, să nu mai arăt nimănui ce simt, ce vreau şi ce caut? Aşa, mai bine nu aş mai trăi. Când totul se destramă, frica te împinge să cauţi alternativa cea mai uşoară...

Îndură-te soartă! Mai aruncă o dată zarurile pentru drumul meu presărat cu atâtea mărunţişuri ce mereu mă doboară.

Restul din jurul meu mă îndeamnă să trec peste. Ce ştiu ei? Eu sunt doar o minciună care nu mai poate colora adevărul în care suntem pedepsiţi să trăim.

Restul mă îndeamnă să zâmbesc. Cine se cred ei? Posteruri de zâmbete schiţate ce îmi zguduie fiinţa.

Spuneţi ce vreţi, credeţi ce vreţi, putred sunt înăuntru chiar dacă asta nu vreţi să vedeţi! Lăsaţi-mă să fiu trist!