duminică, 21 februarie 2010

Despre încredere...(temă dată de Zangăniţi)


Naivi ne-am născut cu toţii,ne-am dus uşor către lumină,că să descoperim că întunericul cu care am fost obişnuiţi nu avea atâta agitaţie şi nonsens ca lumea ce am zărit-o sclipind în braţele razelor de soare. Prea mult zgomot,prea multe minciuni se lasă odată cu praful pe hainele noastre,ne jucăm cu prea multe iluzii ca apoi să cădem inconştienţi în genunchi,plângând.

Am crezut că ochii nu pot minţii niciodată,sub culoarea lor desenată în cretă,şi ne-am zis că monştrii există doar în coşmarurile noastre de când eram copii...Dar noi ne minţim şi singuri,ascundem gânduri... când ,defapt,ei se ascund în noi. Rănim pentru a simţi mirosul dulce de sânge, sătuli să fim vânaţi şi să cădem drept victime.Ciudat...Suntem răniţi,simţim pe pielea noastră durerea,şi totuşi ceea ce ne ridică în picioare e răzbunarea de a oferi acelaşi plăcere dură.Rănim nevinovaţi,nevinovaţii devin ucigaşi de sentimente şi donatori de cicatrici pe inimile altor nevinovaţi şi tot aşa,un joc de cercuri,pentru că nu ştim să o luăm de la capăt şi să vedem inocenţa din alţi ciudaţi ca noi. Iubim apoi nimicul,şi sperăm că nu vom mai gusta amara suferinţă,şi îmbrăcăm indiferenţa ca să putem lua viaţa în plin.Metode de autodistrugere...

Plouă în noi cu sentimente... căutăm încrederea absolută,fiinţa aceea ce nu ne va trăda niciodată,dar pe cine minţim,când noi înşine am rănit pe atâţia? Iar semenii noştrii,ce păşesc pe vârfuri ca să nu-i auzim cum ne încalcă încrederea,apar şi dispar din peisajul care ne înconjoară,fără să-şi ceară iertare.
Nu sunt încă sigură că vreau să renunţ la încredere,deşi toate cad pe lângă mine,în cioburi reci de sticlă.

Eu una nu mă pot desprinde de naivitate,îmi este încrustată în măduva spinării.Inspir uşor,trăgând în piept toate nimicurile ce învârtesc lumea în delirul ei sumbru. Expir prin vise la fiecare colţ de stradă, crezând în monştrii ce mi se descoperă pe clădirile întunecate... Greşeala mea e că îi adăpostesc în suflet! Îi primesc cu braţele deschise,sărutându-le gura plină de minciuni,râd la glume...râd şi la surprizele provocate instinctiv,fără să spun nimănui ce simt. Credem în tot ce se mişcă,zicând că deţin aceeaşi inimă la fel ca noi. Suflete fără pată, şifonate de încrederea dată mult prea repede pe o tavă.Îmi este dor de culorile acelea clare de oameni pastelaţi pe care le vedeam cândva demult,fără să mai am nevoie de altă sursă de fericire.Acum am devenit cu toţii neînteleşi,alergând după planuri ireale,ce se desprind din nori.

Nu vreau să rămân cu mine însumi,de aceea cred în tine,în el,în noi...chiar dacă...

1 comentarii:

cristiandima spunea...

Se spune in traditia evreiasca ca exista un fel de ritual de initiere al copiilor. Acestia sunt pusi in fata unei scari inalte, iar tatal ii cere fiului sa se urce pe prima treapta si ii spune: "Sari si eu te voi prinde". Copilul sare iar parintele il prinde. Apoi acesta ii cere sa se urce pe a doua treapta spunandu-i: "Sari si eu te voi prinde". Acesta ascultator executa saltul iar parintele il prinde. Tatal ii cere copilului sa se urce si pe a treia treapta spunandu-i acelasi lucru: "Sari si eu te voi prinde". Se intampla la fel pana la ultima treapta. Cand tatal ii spune:"Sari si eu te voi prinde". Copilul sare si tatal se fereste. Copilul se ridica cu fata plina de sange iar tatal ii spune: "Sa iti fie invatatura de minte". Te las pe tine Alez sa te gandesti la aceasta anecdota:)